Jurnal de război

  1. Mamă, nu-i mai făgădui lui Dumnezeu atâtea. Nu ți-am îndeplinit încă nici ultimul set de cerințe. Nu voi merge la mănăstire, nici măcar la carmeliți și nu-ți voi aduce nepoți la patruzeci și cinci de ani. Deci, cel puțin, te rog: te accept în inima mea și așa mai departe. Bine?
    Să râdem de cele mai mici șotii. În pauzele dintre râsete, ascult exploziile la telefon.
    Ce pot să-ți promit, Dumnezeul meu?
  2. La etaj, locuiesc bebeluși – aleargă, râd, tropăiesc – puișori de elefant. Încerc să scriu, îmi este greu să diger patosul înalt care rezonează acum în fiecare propoziție. Ascult și zâmbesc, aceste sunete sunt atât de plăcute. Doar că, din când în când, copiii joacă un nou joc – alarma din văzduh, ei strigă cu sirena pe două voci, foarte asemănător strigă. Imediat după aceea se aude: „Ascunde-te!”
    – și se face tăcere pentru câteva minute. Și în descursul acestor minute, uit cum să respir – aici, cu un etaj mai jos, în ascunziș.
  3. Nu vreau să uit așa ceva. Când a fost? A treia zi, mi se pare. Depășind ultimul tronson de drum spre Lviv, totul era deja calm, dar tensiunea era mare. În urma mea se ținea o mașină corporativă, cu numere de înmatriculare din Kiev, o mașină plină de femei și copii, și un tânăr la volan. Conducea nesigur, obosit, aparent. I-am făcut semn și i-am zis: „ține-te din urma mea, vă voi conduce
    – drumul acolo este confuz și rău”. Părăsim satele, ne oprim. Întreb dacă totul este bine, dacă are nevoie de ajutor. Îmi spuse: „zi-mi dacă schimb corect vitezele, căci mașina se oprește. Are șaptesprezece ani, arată ca de patruzeci. Mașini corporative au fost date celor care vor și riscă să plece. A riscat. „Vino să te îmbrățișez”, îi zic, „și îți voi arăta cum să mergi cu viteza a patra”.
  4. E liniște aici. Sunt benzină, țigări, produse de patiserie proaspete. E atât de liniște aici. Și oamenii sunt mult mai nervoși și mai speriați decât la Kiev. Corespondez cu mama, care e sub bombardament de câteva zile deja (chiar că, oare în a câta zi om fi, cum să le măsor). Îmi spune calm cum plănuiește să ia micul dejun. Și plânge doar când îi spun: „am fost primită în casa unor străini, prietena prietenului meu, mama ei mi-a dat pâine și colțunași”. Și din cauza acestei bunătăți, pentru bunătate, nu de groază plânge mama. Sub bombardamente. E atâta liniște aici. Kievenii scriu: „da, e liniște, în comparație cu Harkov, Bucha, Mykolayiv”. „La noi”, scriu ei, „e liniște, nu?”. S-a găsit o persoană, pe care au căutat-o o zi întreagă. Zgâriată, dar întreagă. „E liniște aici”, zic eu. „Să te iau înapoi?”, întreabă ea și râde.
  5. Dacă la evacuare am luat iluminator și ruj în loc de chiloți și șosete, atunci pe acestea le voi purta aici.
  6. Zaluzhny, Kim, Kislytsia, Privid… Discutăm cu fetele, fiecare are preferatul lui, pe toți îi iubim la fel. Astfel de conversații sunt o ușurare, se potolesc, în curând, rămânând doar un zâmbet.
    Fumăm cu prietenele care nu au copii.
    „Știi, cel mai uimitor lucru, în aceste zile, este dorinta disperată de a avea un copil și, în acelasi timp, ești recunoscătoare că nu-l ai”.
  7. „Ce, ți-ai pierdut ciudatul tău simț al umorului?” – mă întreabă. „Am încercat”, – răspund sincer.
    Când treceam noaptea cu mașina prin punctele de control, ne întrebau aproape același lucru, dar erau conversații foarte diferite, când relaxate, când tensionate.
    „Unde? De unde? Ce mai faceți? Cum sunteți? Cine sunteți unul pentru celălalt?” Acesta din urmă a fost greu de explicat, pentru că nu suntem nimeni unul pentru altul, iar în același timp, nu există cineva mai aproapiat. La una din opriri, spun:
    „Stai jos, deschid eu portbagajul pentru inspectie. Se efectuează procedura, mă întorc în mașină. Și aud de la cel care îmi era străin cu cinci ore în urmă: „poți fi mai atentă? Izbești ușa portbagajului ca o proastă. Aceasta este o mașină, trebuie să o iubești. Exersează la frigider, dacă îți cresc mâinile din cur!” Mă răstesc la el: „mai țipă și aici la mine!” Domnul jandarm râde: „Este clar cine sunteți unul pentru celălalt. Mergeți cu Dumnezeu”.
    Dumnezeu e prezent acum în fiecare moment, prost, amuzant, înfricoșător. Și nici nu și-a pierdut simțul umorului.

„Piciule, – zic eu, – voi scrie un roman după război și va fi și despre tine acolo”. „Ce roman”? întreabă. „Aiurea, ținând cont de toate astea”, – mărturisesc.

  1. O femeie strigă în telefon și imploră să-i luăm copiii. Refuzăm să mergem acolo unde este ea, asta ar însemna o moarte sigură. Pe strada mamei mele, se dau lupte, vorbesc cu ea la telefon și urlu. Lângă mine un tip formează același număr toată dimineața și se aude: „Abonatul nu este disponibil”. Și în acest moment, mă gândesc: sunt norocoasă. Blestem.
  2. M-am trezit azi. Nu, amăgesc, nu m-am trezit pentru că nu am dormit. Azi dimineață, eram pe podea în baie și mi-am dat seama: nu sunt la frontieră, sunt deja după ea. În cinci ore, mi-am predat în mâini bune bătrânii, i-am asigurat cu mâncare, mi-am făcut geanta (încă nu știam că plec) și i-am cerut ajutor îngerului. S-a dovedit că îngerul se numea Igor. Apărător la propriu. Acum, stau la intrarea în oraș, unde este relativ liniște, unde este o rudă care a acceptat imediat să ne ofere adăpost pentru noaptea aceasta fără explozii. Pentru prima dată în opt zile, nu mă întreb dacă sunt gata să mor acum. Mă voi gândi mâine la toate astea.
  1. Toate aceste oferte generoase de reședințe de scriitori și savanți sunt epuizante. Ultima picătură este o bursă pentru studiile rusești. „Numai la noi”, scriu ei. Nu puteam explica nimic. Pur și simplu am mototolit invitația.
  2. Citesc canalul unei ode, pentru a-mi avertiza rudele în caz de ceva. Și într-o parte a creierului, înregistrez o comunicare atât de eficientă, atât de clar diferențiată, încât sunt uimită. Eram sigură că pot da o formă materială gândurilor, că le voi putea verbaliza. Stau în colț acum ținând o bere.
    (Să am iertare, filologilor).
    „Pederaștii dracului, acuși le vom da foc în pula mea” (c)
  3. — Ce cărți scrii? Bune?
    — Obișnuite.
    — Despre dragoste, se pare. E bine, dacă despre dragoste. E bine că scrii cărți… Pentru că morcovi nu știi să cureți. Dă-mi cuțitul!
    Comportamentul doamnelor noastre în etate îmi trezește sentimente de încântare și mândrie.
  4. Am dormit în pat. Am visat ceva dintr-o viață liniștită. Continui să port haine în stil casual sau cele care arată un pic ca hainele de casă. Pătura în care sunt învelită este roz pal în inimioare. Nu mai pare excentrică. Mă pătrunde o dorință nebună să mă machiez. Mi se spune că ar trebui să scriu un jurnal. Primul gând când mă trezesc: ce s-a întâmplat? de ce sunt în pat?
    Oranta noastră are ochii nedormiți. Fii tare, fătucă!
  5. Ce mai faci? Mamă, ai mâncat? Fiica mea, ai grijă, să nu răcești la podea. E liniște? Prietene, vorbește cu mine, te rog, sunt la frontieră. Ce mai faci? Calmează-te, bunico, la o cățea ca tine nu se va da nici un moscovit, jur. Fetițo, ia și du gunoiul, te rog, nu se poate să stai cu gunoiul în casă. E liniște? Bine. Tu cum ești? Gannusea, te ții? Nu prea, așa, de ceva, de cineva.
  6. Și când se va opri acest corp din plâns?! La naiba, de parcă ar fi setat ca o opțiune de bază. Constant, cum ar fi bătăile inimii sau transpirația. Orice aș face, plânge în paralel.
    Ok, nu mă plâng în caz de ceva. Sunt furioasă.
  7. Pune ibricul. Sirena. Luați cafeaua de pe foc. La culcare. Pune cafeaua la foc. Sirena. Fă cafea. La culcare. Fierbe cafeaua până la urmă. Cafea de Kiev. Cea mai delicioasă. Amară și puternică!
  8. Într-un ATB minuscul, un bărbat și o femeie lucrează repede la case. O ditamai femeie stă la ușă, o cunosc deja, e șefa Mihailovna, o femeie foooarte dură, poartă și acum ruj cărămiziu pe buze.
    Bărbatul – către femeie: „Parcă suna sirena, scurtă sau lungă, ce mai e?” [a sunat scurt, în caz de ceva]
    Femeia răspunde: „Hai, lucrează, Mihailovna a stins sirena”.
    Fără sarcasm în dialog. Mihailovna este un soi de om care poate face orice.
    În știrile de dimineață am citit: S-au agățat afișe amenințătoare: „Numai moartea vă așteaptă aici!”. „Numai moartea vă așteaptă aici”.
    Și Mihailovna, voi adăuga de la mine. Mai mult:
    În scara de alături, a fost găsit un bunic singuratic. Văd bunici și le spun: „Fetelor, am găsit un bărbat pentru compania voastră”. Ca răspuns: „Nu suntem niște stricate… Nu ai o furcă întâmplător?”.
  9. Răbdați-mă, vă rog, vorbesc fără oprire, dar este ceea ce mă mai alină în seara asta. În ajunul zilei de 24, am avut o prelegere, timp de trei ore, despre eroul tragic și conflictul lumilor. Au fost atât de multe explicații dificile. Acum, pentru toate este suficientă o singură frază despre navă și pulă. Du-te în pulă!
    Cu câteva săptămâni mai devreme, am luat interviu unui bărbat care a crescut în Israel și locuiește în Ucraina. M-am dus la el pe lângă Gostomel. M-am gândit și eu: trebuie să ne întoarcem cumva, e un loc frumos. L-am întrebat foarte multe lucruri neimportante pe băiat. Cât de multe aș vrea să îl întreb acum, și cât de diferit ar fi interviul. Aveți grijă de voi!
    Este trist pentru mine să mă mut într-un loc bun pe timp de panică. E deja a treia noapte – sau poate nu -, nici nu mai știu exact, în care privesc necontenit acest scurt videoclip cu
    Kislytsia. Mă uit la fiecare gest, ascult fiecare pauză. Bine ar fi să fiu soția unui asemenea bărbat, i-aș naște câțiva copii deștepți și aș fi mândră de el, și mi-ar fi frică pentru el. Domnul să binecuvânteze apărătorii noștri!
  10. Mereu am visat la o baie cu o fereastră imensă. Și mereu nu se putea.
    Dăruiți-mi una, ironia este ușor multi-vectorală.
  11. Două dintre bunicile de care am grijă locuiesc la vreo șase case de mine. Le- am luat pe amândouă din magazin, s-au dovedit a fi vecine, de pe aceeași scară. Apoi, le-am aranjat împreună. Care este argumentul forte care m-a determinat să fac așa? — Va fi mai economic să mâncăm împreună. Ieri le-am adus mâncare și le- am cumpărat dulciuri. Baba Katya și Baba Galya. Katya îmi scrie un sms pentru a-mi spune că Galya este o neglijentă, și-a împrăștiat zdrențele prin tot holul și nu poate găti terci în mod normal, dar iată, bomboanele au fost delicioase, îmi mai spune. Ce-ar fi dacă aș avea și numărul Galinei…? Nu pot defini majoritatea emoțiilor pe care le trăiesc acum.
  12. Un prieten scrie: „Acceptă această realitate ca pe o normă. Nu-i opune rezistență. Ai să înnebunești”.
    Vorbește de parcă ar fi ceva rău.
  13. Pe data de 24, am fumat un pachet de țigări pe care-l păstram pentru zile negre. Tocmai venise. Acum fumez niște rahat într-o bucată de hârtie. La ferestruica din bu- cătărie. Exact ca în ziua în care a început războiul, cândva, cu mulți ani în urmă. Le cer morților mei să lucreze încă un pic în calitate de îngeri. Încă puțin.
  14. Ochii mei își schimbă culoarea în funcție de starea psihică, e o moștenire genetică. Gama mea variază de la violet la culoarea mercurului. Ochii mei în aceste zile sunt gri închis, aproape negri. Evident, această culoare îmi provoacă ură. Acum, e liniște pe strada mea. Acum, mama ascultă de unde zboară și dacă nu cumva o să împuște. Acum un prieten de serviciu. Ieri un vecin adolescent a avut o criză de epilepsie, de frică, acum strânge o geantă la adăpost și îmi trimite smile-uri în Telegram. O prietenă scrie mesaje furioase, o groază de echipament militar trece acum pe lângă casa ei. Acum prietenii bolnavi stau în subsol. La noi e liniște: m-am spălat pe cap, am luat micul dejun încet, am dus de mâncare bunicuțelor, ascult de unde se aude zgomotul, cât de departe este și mă gândesc dacă să dorm sau nu. Într-o conversație mai veche, un scriitor din Sarajevo spunea: „Război? Este atunci când strada vecină este bombardată, iar tu bei vin. Pentru că astăzi războiul este pe strada vecină”. Apoi, m-a luminat. Ochi-mi sunt acum gri închis, aproape negri.
  15. Toată viața mi-a fost frică de tunete – puternic și irațional. S-a dovedit că frica a fost în avans. Noaptea, în plus, a trebuit să potolesc atacul asupra unui om-condițional-prin-zid. L-am adus în fire, am împărțit cântece de leagăn familiei sale. Strigă cu ușurință un tunet aproape în același timp. Este înfricoșător, chiar foarte. Dar poți măcar să încerci să strigi.
    Dumnezeu să binecuvânteze soldații noștri
  16. Explozii. Ei scriu că e CTE. În același timp, o bunică bate covorul de tulpina unui copac de caise. Cineva o întreabă de la geam: „Ce faci, babă nebună?!”. „Alung răul din prag”, spune ea și continuă să bată în copac.
    Kievul meu, rezistă.
  17. Rămân la Kiev. Începând cu următoarea oră, orizontul de planificare este următorul. Nu știu ce să fac și nu pot lua o decizie. Am făcut o isterie capitală la telefon, pe scară largă. Și mi-am găsit întâmplător vocația. Se pare că în acest război lucrez ca fetițo-da-ți-ar-Dumnezeu-sănătate. Am fost după pâine. O oră întreagă, între sirene, le- am dus bunicuțelor gențile acasă, le-am ajutat cu cardurile, codurile PIN, pe care „le-am notat aici pe undeva, drăguțo”. Hârcelor de pe scara mea, iertați-mă, scumpelor bunicuțe, cărora le place să stea seara pe bancă, am fost de acord, când și dacă pot, să le cumpăr de mâncare, conform listelor pe care o să le lase lângă mașina mea. Din anumite motive, sunt teribil de liniștită de dorința absolut sălbatică de a parca mașina, la fiecare zece mi- nute, în cele mai tari locuri din curte, oricum sunt goale acum. Nu am înnebunit. Sunt și eu la fel de speriată.
  18. „Mama, – zic eu, – să iei medicamentele la timp, să mănânci la timp, ca să nu-ți pierzi puterea și să te poți da jos din pat când voi veni la tine. Aceasta, zic eu, este datoria ta”. „Înțeleg, – râde ea, – aceasta este contribuția mea la rezistența noastră”. A râs nefericită. Și urlu în mine, ca să nu se audă la telefon.
    Nu știu ce să fac. Dar cu siguranță – să încetez să plâng de furie. Dă-o naibii de furie.
  19. Am coborât, după-amiază, la adăpost, se află în casa mea. Erau multe bunici, s-au ascuns la prima alarmă și au stat acolo câteva ore, le-am ajutat cu gențile, am cărat ceai, le spuneam ceva, s-au liniștit. S-au uitat la mine ca la o nebună de la oraș. Nu am înțeles imediat: le vorbesc în limba pe care am vorbit-o din copilărie, când cineva sigur mă susținea și mă apăra de toate relele. Mai târziu, am luat legătura cu o prietenă apropiată, într-un moment de oboseală, spun ceva, apoi înțeleg: îi vorbesc în limba pe care a vorbit-o în tinerețe – când furia este pe jumătate plină de neputință. Acest lucru se întâmplă atunci când subconștientul gă sește ceva comun cu realitatea mai repede decât cu conștiința.
  20. Oamenii pe care îi iubesc trăiesc în diferite orașe din Ucraina. Oamenii pe care îi iubesc sunt în preajmă. Totul va fi bine, Kiev, Mykolayiv, Lviv, Harkov, Frankivsk, Odesa – totul va fi bine, Ucraina.
  21. Știu că scriu asta degeaba. Pagina mea este plină de cereri de a fi oaspeți politicoși și de a fi gazde bune. Și da, scriu asta degeaba. Acum, sunt într-un oraș pe care implicit îl consideram al meu, unul dintre cele trei orașe ale mele, pentru că aici locuiesc cei pe care îi iubesc și cei care mă iubesc.
    Da, ne spun lucruri urâte pe la spate, că trebuia să rămânem și să murim în est, nu să venim aici. Da, aici, în prima noapte, mi-au spart mașina și au încercat să o fure, mașină care a stat liniștită sub exploziile de la Kiev, o mașină plină de straturi de nămol proaspăt, adunat pe drumul lung și cu numerele de înmatriclare din regiunea Kievului. Da, aici, în stradă, au strigat la mine să tac și să nu îndrăznesc să vorbesc la telefon în rusă (cu mama, care acum este la Nikolaev și pentru care mi-e frică). Da, au strigat la mine în magazin, acuzându-mă de faptul că sunt lacomi kievenii, pentru că eu cumpăram pește scump, nu salam ieftin.
    Dar da, am fost îmbrățișată de un străin când am izbucnit în plâns în market, neputând alege dintre două mărci de lapte. Da, aici o femeie de vârsta mea și-a petrecut jumătate de zi căutând în toate magazinele un corset de mărimea mea, pentru că nu pot trăi mult fără el. Lucrătorul de la benzinărie a zâmbit binevoitor când l-am întrebat pentru a treia oară la rând dacă sigur are benzină:
    „Pentru dumneavoastră găsesc, drăguță”. Aici sunt oameni apropiați, care sunt capabili să aducă cerul la pământ. Este o fată plină de lumină aici, în apartamentul în care locuiesc și unde chiar și pereții mă vindecă, emană atâta căldură.
    Pe pagina mea se extinde cerința de a respecta normele de ospitalitate… Se pare că ospitalitatea este încă un cuvânt al cărui sens va trebui rescris.

    Tradus din ucraineană de Lilia Țînbaliuc

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

ARTICOLE RECENTE

CELE MAI POPULARE ARTICOLE

Articole recomandate

Noutăți
Angelina Popovici

Sărbătorind feminitatea

În grădinile pictoriței Victoria Cozmolici, femeia e și sămânță, și floare, și rod totodată. Gata pentru alte înfloririi, prin viața ce-o perpetuează. Siluete, rotunjimi îmbietoare,

Noutăți
Vitalie Vovc

Ci să nu vă ghiftuiţi!

Există o categorie de filme (mai că am putea să le rezervăm un gen cinematografic aparte) care tratează despre arta culinară. Nu ar trebui să

Noutăți
Valerian Sava

Mono‑dialoguri filmo‑critice (85)

Incongruențe revigorante în plină caniculă: Memento 1918 (Adrian Popovici) & Carbon (Ion Borș) Dacă proiecțiile răzlețe cu Memento 1918 de Adrian Popovici – film anunțat

Noutăți
Anda Vahnovan

Omul acvariu sau rusul cel bun

Despre Ivan Pilchin, personajul și omul, autorul culegerii de poezii Omul acvariu, am citit la soția sa, Maria, în unul dintre poemele postate pe rețea,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *