„Première”, revistă specializată franceză, prezenta, în 2018, filmul lui Serghei Loznița, Donbass, drept „o farsă antimilitaristă și antirusă filmată extraordinar”… Doar atât au văzut: o farsă…
„Le Monde” a mers și mai departe; acuzând direct filmul de maniheism (în Franța nu e „comme il faut” să prezinți lumea în alb și negru, aici totul „este mult mai complicat”, de aceea calificativul „maniheist” nu este unul tocmai pozitiv…): „Rezultatul este penibil. Umanitate diformată și grimasantă, lovituri lașe, extorsiuni și bătăi, sadism decomplexat, răbufniri de ură la fiecare plan, pompierism al abjectului. De altfel, nimic nu ne permite să înțelegem nici din ce cauză, nici cum de s-a ajuns la această situație. Poate că Loznița a și vrut să ne explice ceva, dar el ne sufocă*”. Eram în 2018, anul în care filmul lui Loznița a fost prezentat la deschiderea sesiunii
„Un certain regard” a festivalului de la Cannes.
Pe 5 martie 2022, „Le Parisien” titrează: „Războiul din Ucraina: de ce trebuie să mai privim o dată filmul lui Serghei Loznița, Donbass, iar filmul reapare în sălile de cinema…
Nu obișnuiesc să citesc critici despre filme. Nu citesc opinii înainte de a-l privi, căci nu vreau să fiu influențat în niciun fel: prefer să-mi formez propria mea opinie. Iar atunci când mi se cristalizează o opinie, a mea personală, la ce să mai citesc și alte critici?… Rândurile de mai sus le-am descoperit abia acum, pregătind acest text, nu fără tristeţe.
Îmi amintesc perfect propriile sentimente când am văzut filmul în 2018. Pentru mine nu a fost nici pe aproape o „farsă”. A fost o vizionare grea… Eram îngrozit, căci vedeam, pe ecran, exact ceea ce știam deja despre războiul din 2014. Dar una e să citești, să asculți o oroare povestită de alții și alta e s-o vezi cu proprii ochi, filmată într-o manieră cât se poate de realistă, aproape de un reportaj documentalist (aici „Première” avea dreptate)… Serghei Loznița și-a construit filmul în jurul a câteva po- vești cât se poate de reale, 12 la număr, documentate pe urma celor împărtășite de protagoniști sau martori oculari, sau videouri de pe rețelele de socializare… Și, vă asigur, cu toată bestialitatea ce- lor relatate de Loznița, nu au fost nici pe aproape cele mai îngrozitoare cazuri atestate.
Din păcate, după cum vedem din cele două citate ale epocii de mai sus, Loznița nu a fost crezut… Ori nu a fost luat în serios. Reflexul intelectual, inculcat francezilor din fașă – „teză-antiteză-concluzie”, „realitatea este întotdeauna mai complexă decât pare” ș.a.m.d., –, i-a încurcat să înțeleagă semnalul de alarmă lansat de realizatorul ucrainean și l-a catalogat prea ușor drept o parte combatantă, cointeresată în a descrie evenimentele întrun fel, și
doar într-un fel anume. Cu toate acestea, filmul conținea deja toate elementele pericolului care se abătea asupra Europei: criminali fără pic de umanitate implicaţi direct în teatrul ostilităților, înscenări permanente ale participării „populare” la evenimente, jafuri, violuri, tortură, omoruri… Exact tot ceea ce „Le Monde” califica, cam în zeflemea, de maniheism (vedeți mai sus) în 2018.
2022 i-a dat dreptate lui Serghei Loznița…
P.S.: Vom menționa și o prezență notorie actoricească din Basarabia în acest film: Valeriu Andriuţă.
*Le résultat est pénible. Humanité difforme et grimaçante, coups tordus, extorsions et bastonnades, sadisme décomplexé, pétage de plomb à chaque plan, pompiérisme de l’abjection. Par ailleurs, rien ne permet de comprendre pourquoi ni comment on en est arrivé là. Loznitsa voudrait nous édifier, il nous accable.
