Orientată spre experiențele spiritului (sacru, ontologic, metafizic), poezia lui Nicolae Popa (Înzecit, Cartier, 2023) rămâne profund ancorată în realitatea zilei, în contextul crizelor economice, sanitare, ecologice, politice, culturale ș.a., al pandemiei, al războiului și al cataclismelor, ilustrând, între acestea, discrepanța dintre condiția și aspirațiile omului de creație, dintre constrângerile cotidiene și imaginarul artistic ca univers compensator.
O imagine a omului înspăimântat de bolile acestui secol, dar care nu și-a pierdut credința în forța regenerativă a naturii și nici simțul prezenței divine în lume, se conturează începând cu poemul liminar: „și-mi smulg deodată masca,/ speriat ca nu cumva să-mi fi pierdut mirosul/ tocmai acum, înainte de Paști,/ ratând în acest an miresmele Învierii,/ miresmele blândelor mese pascale/, miluiește-ne, Doamne,/ și întoarce-le înzecit celor care și-au pierdut mirosul/ mireasma miruirii Tale” (Înzecit). Omul își reînnoiește, prin sentimentul misterului sacru, prin bucuria sărbătorilor religioase și prin rugăciune, relația cu semenii și cu Dumnezeu (Învierea de astă‑noapte). În poezia realității pandemice, masca obține noi semnificații: de pavăză între eu și lume, de simbol al iluziei protecției/siguranței fizice, al fricii de moarte, al isteriei colective și al omogenizării individului cu masa; mai mult – masca devine o prezență agasantă și amenințătoare: „Iar tu taci și înghiți,/ și auzi cum alături, pe noptieră,/ masca ta din pânză albă ca o lună albă/ scrâșnește din dinți” (Alb de lună pe noptieră). Masca e dovada obsesiei omului față de propriul corp, a preocupărilor excesive pentru fizic și a rătăcirii sufletești.
Insuficiența remediilor pentru trupul atacat de virus în condițiile în care sufletul e secătuit, precar, vulnerabil se evidențiază în textul Coroana, corona. Unica practică de restabilire este rugăciunea ca mod de conștientizare a vigorii și rezistenței Creației în fața intemperiilor („Tot mai rotundă coroana mărului din fața casei./ Zadarnic încearcă vântul s-o facă ovală./ Pe suprafața ei plesnesc într-o veselie mugurii…”), rugăciunea înălțată din credință, (re)unind – în acea trinitate întemeietoare – gândul, cuvântul și gestul: „pui cele trei degete-buchețel/ pe locul unde simți că îți este sufletul mai dezgolit” (Coroana, corona). Consolarea omului izolat în pandemie va fi fost, în viziunea poetului, retragerea lui la sat, restabilirea contactului cu pământul în care să-și „sădească” nu doar morții, ci și semințe de pătrunjel (speranța), de roadele căruia se va bucura în viitor, sau semințe de busuioc (credința), ce vor îmbălsăma luminile pâlpâinde ale caselor sau ale bisericii în timpul rugăciunii; ca formă de rezistență – osteneala omului la muncile pământului nu va rămâne nerăsplătită de Dumnezeu (Să ne ținem!).
Sechelele experiențelor pandemice sunt adâncite de teroarea războiului din Ucraina. Poemul Donbasul din palmă vădește cât de aproape este trăit războiul de la hotarul de est, un război care stoarce durere din oricine află de moartea atâtor nevinovați „ce se înalță la cer/ strecurându-și sufletele printre bombe”. E și o luptă care se dă în ochii (fixați pe ecranele „sângeroase”) și în inimile celor care participă ca martori. Absurditatea strigătoare la cer a războiului e înfățișată în textul Scrânciobul familiei Daniliuc, care deapănă povestea unei simple fericiri umane – casă, familie, grădină, copii, scrânciob –, o fericire cu care se mângâie însuși Dumnezeu, dar care e ștearsă de pe fața pământului de o rachetă rusească. Zguduitoare este imaginea lui Dumnezeu „singur printre ruine”, în puterea căruia crede personajul poetic, fiind sigur că le va pune pe toate în ordine după ce se va scutura de țărână și se va înălța în Tăriile Cerului. Tensiunea nervoasă și starea de crispare a lumii prinse în capcana războiului se concentrează în poezia Înjurătura din zori, anticipând nenorocirea („ogrăzi cu bagajele în drum./ trenul trecând prin nori pe o dâră de fum./ și niciun zgomot de cale ferată. Doar un drapel zdrențuit/ ridicat de-o armată săracă”). Toate aceste monstruoase avataruri ale realității nasc în om dorul de liniște, de tăcere (Tăcerea în alb, În liniște, Alb de lună pe noptieră, Liniștea), de gânduri care să-l poarte nopțile pe „răscolitorul tărâm al remușcărilor” și să-l (re)apropie de Dumnezeu. În formele poeziei, rugăciunea are un ecou înzecit.
Conținutul biblic încarcă de sens realitatea, deschide ochii omului spre ceea ce se poate vedea dincolo de tot ce-i vizibil (Raiul toamna, Fragil), către esența cutremurătoare a celor mai obișnuite procese ale naturii. În șirul intuițiilor transcendente se află convingerea că toate vietățile acestui pământ trăiesc un oarecare fel (necunoscut omului) de corespondență cu divinul (Oftatul furnicilor). Lumea e plină de taine pe care omul se mulțumește să le simtă (Am călcat pe ceva viu), presupunând că dincolo de acestea mai este ceva: „Eu știu că pentru mine tot ce a fost de văzut,/ suplimentar la ce trebuia să văd, am văzut./ Urmează să văd doar ceea ce mi s-a arătat/ de la bun început: doar sfârșitul” (Calea). Totuși, suntem preveniți, în textul De sute de ori, stăruind către dincolo, să nu rămânem orbi față de ceea ce trebuie văzut aici, în preajma noastră.
Oglindă fidelă a destrămării lumii este destrămarea neamului. De o tristețe copleșitoare e, în acest sens, poezia Plecările: „Voi ați plecat. Noi n-am plecat – / rămas-am să rămână/ măcar ceva din trupul nostru/ în propria țărână.// (…) Trăim ca în a treia zi./ Coliva-i pe sfârșite, dar lumânări s-or mai găsi./ Și-avem cu ce le aprinde.// Mai rău va fi, groaznic va fi/ când ni se vor sfârși/ aducerile-aminte”. Privită ca trup comun, comunitatea etnică suferă o atomizare continuă, cu urmări iremediabile din momentul în care distanțele se vor instaura definitiv, iar trecutul comun va fi obturat în straturile memoriei. Disperarea celor rămași se emană din imaginile mișcării haotice în textul Prepelița („Să ne mișcăm cât de cât brownian/ să pară că suntem mulți,/ că ocupăm mult teren/ și mișcările să ni se vadă de la mari depărtări.// Să ne mișcăm ciocnindu-ne de ai noștri/ printre străini,/ să ne mișcăm levitând printre străini/ spre ai noștri…”), iar groaza față de golul întunecos al caselor pustii – în poezia Dezlegat.
Aspirațiile omului de creație și condițiile cu totul nefavorabile artei produc un alt spectru de imagini în poemele Cana cu apă și Sânge de om, totuși. Prima și cea mai imperioasă necesitate a scriitorului este de a ajunge la cititor, fie și pe căi indirecte. Îndemnul eului poetic se adresează mediatorilor (exegeților, interpreților, hermeneuților) care duc mesajul către cititor: „Du-mă încet, cum ai duce pe scări o cană cu apă/ pentru femeia leșinată sub tufa de liliac./ Du-mă cu mare băgare de seamă: cineva are nevoie/ de preaplinul din mine la fel ca de o cană cu apă” (Cana cu apă). A se observa însă că scările către cel „leșinat sub tufa de liliac” (în fața densității frumosului, nefiind dotat pentru o largă respirație, omul de rând își pierde cunoștința) nu urcă, ci coboară, cu „mare băgare de seamă”, pentru a nu irosi conținutul pe drum, chiar dacă uneori, din cauza excesului de precauție, conținutul întârzie să ajungă la cititor. Al doilea poem găsește un „numitor comun” între creator și cititor: „Când i-am întins cana cu apă/ i-am și văzut chipul reflectat în ea./ A început să bea cu înghițituri lacome,/ și-a băut chipul, a rămas deasupra/ doar nimbul bandajului/ cu o mică pată de sânge – sânge de om, totuși” (Sânge de om, totuși). Acest conținut ideatic (din preaplinul creatorului) în care cititorul își oglindește chipul îi sporește luminiscența interioară.
Concepția asupra menirii creatorului își schimbă structurile expresive în repetate rânduri. Poezia, poetul, poemul se centrează pe o personificare a poeziei și o personalizare a imaginii poetului care se oferă întru totul artei („deoarece roi de gesticulație e:/ em.g.-p., em.g.-p., em.g.-p”), iar poemul Vom fi bogați imaginează artistul într-o altă condiție materială, depărtată de cele spirituale. În continuitatea acestor idei, textul Deviere separă poeții (care sunt niște deviați: aleg să muncească fără remunerare) de restul umanității prin „starea poetică” – o abatere de la modul comun de a înțelege viața.
De un impact artistic memorabil este cadrul vizual al poemului De‑a lungul șanțului: personajul își croiește drum de-a lungul unui șanț cu tufe de trandafiri și, hărțuit de spini, se mângâie cu fericirea celor care vor veni din urmă. Datorită celui care „a trecut” înaintea lor, acoperind hăul cu petale, „adâncimile” li se vor părea oamenilor mai puțin înfricoșătoare. Stă în puterea poeziei, așadar, de a transforma groaza în uimire și fascinație. Ceea ce încântă înzecit în cartea lui Nicolae Popa este „magnifica simplitate” (L. Blaga) a reprezentărilor artistice ale experiențelor trupului pornit pe căile spiritului.
