Răspunde Vlad Grecu
De fapt, am fost solidar cu poporul ucrainean şi până pe 24 februarie – soția mea e din regiunea Viniţa. Totuși, în ziua când Moscova a atacat Ucraina, am telefonat în primul rând la Kiev unei prietene pe nume Lenuţa Coica, astăzi Helen Garkuşa, originară din Dubăsari, Corjova, care este angajată la Ambasada României în Ucraina. Plângea, dar nu numai de frică, ci şi de necaz, de ură, spunându-mi că se refugiază împreună cu ambasada în orașul Cernăuţi. În zilele acelea mă ocupam de revizuirea și redactarea cărții O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari pentru a doua ediție, dar după 24 februarie, vreo lună n-am mai putut reveni la lucrare, simţindu-mă într-o stare pe care am trait-o doar în timpul când la Moscova a fost instaurat puciul G.K.C.P. Mi-am revenit în zilele când mi-am dat seama că Ucraina e destul de pregătită pentru a face faţă războiului, că oamenii sunt patrioți, ostașii luptă eroic, se jertfesc pentru țară, cum ar fi tânărul inginer-genist care, neavând dispozitivele necesare pentru a detona un pod de la distanță, şi-a luat rămas-bun de la fratele său prin telefon şi a aruncat podul în aer împreună cu el, împiedicând avansarea trupelor ruse din direcția peninsulei Crimeea. Femeile în etate serveau cotropitorii cu plăcinte cu otravă, altele, un pic mai tinere, se certau cu ei în stil ucrainean, amenințându-i că îi vor îngropa, punându-le în buzunar şi o mână de semințe de floarea-soarelui să rodească din îngrășământul cadavrelor, bătrânii opreau cu mâinile goale tancurile inamicului, în multe orașe oamenii pregăteau cocktailuri Molotov şi le aruncau de la balcoane peste blindatele rușilor. Şi toate acestea după bombardarea orașelor ucrainene de ruşi cu rachete de croazieră.
Cu acest popor, dacă nu ești un zombi cu creierii spălați de propaganda de la Kremlin sau un criminal (inclusiv politic), este imposibil să nu te solidarizezi!
