Ioana Nicolaie scrie, în amintirea fratelui pierdut, o carte despre ființă din-colo de literatură sau literatură dincolo de omul care o trăiește și, în nefericita-i existență, este sedus de eternitatea ei, câteodată simțind-o pe de-a-ntregul, altă dată suferind din cauza ei. Gânduri se lipesc de oameni în trecerea lor numită viață, cum altfel decât din experiențele cu care s-au însoțit până la moarte? Unele gânduri se scriu, altele pier, unele se nasc și îl renasc pe autor, altele îl îmbată și mai mult în tăria sufletului. Oameni trec adesea nepetrecuți în lumea cealaltă, dar să citești o carte ce însoțește o astfel de trecere, de o simbolistică a simplității și a esenței, e ca și când ai lua parte la judecata individuală a unui fost viitor scriitor.
„Ce ar fi fost dacă…?” este întrebarea care apare mereu în umbra scrisului curgător și lin, paradoxal momentului de perpetuă frângere de pe fundal. Sunt rare cărțile care înaintează pe un fundal sonor, căci din spatele scrisului răsare, aproape, un marș funebru, o mișcare imperceptibilă, cumva muzicală, a ecoului de suflare, a gândului ca suflet și a împăcării ca ultimă stație. Povestea sufletului care părăsește trupul, probabil de nenumărate ori închipuită și tradusă în diverse genuri literare de-a lungul timpului, e reluată cu uimire și ca purtătoare de poveste personală, mult prea personală, mult prea aproape de noi, de zilele noastre care curg imperturbabil până când citim Drumul spre Soare-Răsare și uităm tot ceea ce până atunci ne părea de-a gata, căci e gata îndată povestea de-a viața.
Prima dată am privit coperta cu circumspecția unui cititor biased. Prea aduce a De veghe în lanul de secară a lui Salinger, iar Drumul spre Soare-Răsare îmi sună oarecum picaresc. Am întins mâna să o iau, era o atracție în câmpul dintre mâna mea și raft, iar cartea pica bine. O deschid și văd deja autograful: „Lumina nu se lasă prinsă-n ascunziș!” Verific pe cea din stânga ei, pe cea din dreapta ei – cartea aceasta e singura cu autograf. Are așa-dar o strălucire aparte. Sunt la Târgul de Carte de la Bruxelles, e 25 martie 2026, Bunavestire. Da, exact așa, într-un cuvânt, Bunavestire, îmi scrie câteva clipe mai târziu Ioana în dublul autograf. Mă trezesc spunându-i despre nașterea mea în ziua de Paști, cu o infirmieră zipseră și nici nu mai știu, îmi spune despre fratele ei, care murise nu cu mulți ani în urmă, de Paști. Îmi dau seama că lumina vine de la Soare-Răsare și nu e nimic folcloric în exprimare, că mergem și venim pe același drum.
Nu e nimic spectaculos în moarte, nu ea e punctul culminant, cum nici viața nu pare a fi, mă gândesc lăsând în urmă lectura romanului. Tocmai acea spectaculozitate apare în momentul trecerii dintre cele două stări, de a fi viu, de a fi mort. Ele par separate, dar sunt în subsidiarul omenirii strâns legate de conștiința care trăiește, de duhul care se duce pe acel drum părăsind coperta, făcându-se una cu literele, ah, Literele, de care prea puțin ne folosim, oameni, scriitori, anonimi sau cunoscuți. Că literele îngroapă o taină este de-a dreptul adevărat, cel puțin în cartea de față, în care scrisul și cuvântul devin mărturisire și dezlegare, rugăciune și îngropăciune, plânset și iertăciune. Lunga călătorie a sufletului spre cer este de fapt un drum printre sensurile experiențelor acumulate, în căutarea luminii din fiecare situație, clară de la început sau măsluită de subtile prefaceri, de însoțirea celor doi îngeri, chestionarea gândurilor și re-trăirea într-o altă realitate.
Un ricoșeu narativ este aruncat către As I Lay Dying al lui Faulkner, deoarece în cartea de față, personajul principal, de fapt nemaifiind în viață, are toată autonomia unui narator, omniscient asupra vieții sale și aflat în același timp într-o cotutelă asupra vieții la trecut, împreună cu Cel Alb și Cel Galben. Evaluarea vieții lăsate în urmă se desfășoară asemeni unui proces interior de analiză, începând din copilărie până la momentul trecerii, mereu în fața balanței cu cât de mult bine și cât de mult rău s-a făcut, în special legat de particularitatea fiecărei vămi. Nu trece neobservată latura antropologică și culturală a romanului. Identitatea locului are veleități genetice asupra indivizilor. Codurile locale fac parte din fișa de identitate, aici înțelegând și obiceiurile spirituale, inclusiv această trecere a vămilor văzduhului, parte a mentalului colectiv românesc.
Cartea e spațiul desfășurării acțiunii, o viață trăită în prezentul cărții de fapt la un participiu trecut, o scenă imensă pe care se înfățișează personajele din amintiri, prezente și reînviate, cât se poate de concrete prin înrâurirea lăsată asupra lui Radu. Invitate în acest prezent al călătoriei, personajele trăiesc din nou prin proiecția mentală, și într-o anumită măsură interacționează într-o suprarealitate. Autoarea, Ioana Nicolaie, ne-o aduce discret pe Arsenia înapoi la locul faptelor, în copilăria și momentele-cheie în care îl salvează pe Radu în povestire, dar în realitatea concretă a scriitorilor, pe lângă această pledoarie de nevinovăție spirituală exercitată prin Drumul spre Soare-Răsare, Ioana redă viața furată a creației lui Maxim Radu Niculai prin romanul Pictând apa, un testament pe care și-l asumă dincolo de despărțire. Astfel, coperta volumului Pictând apa capătă deslușire, imaginea poetului militar nu e doar despre o epocă pietrificată în alb și negru, când fotografiile din armată erau, poate, unicele, dar despre un sfârșit al omului creator, care după interacțiunea cu un mediu de deșertificare personală rămâne sleit în fața unui sistem totalitar până în măduva supușilor săi.
Am putea cu ușurință încadra romanul în categoria de analiză psihologică, dar el este unul de restituire a memoriei individuale, parțial biografic, parțial de investigație, apoi mai are și o carapace filozofică, oarecum romantică, nu direct prin povestea de iubire dintre Radu si Helga, ci la nivel universal între posibilitatea vieții și limitarea ei, între istorie si ideal. Radu este pe cât un prizonier al trupului și minții sale, pe atât un prizonier al circumstanțelor tragice în care este încadrat încă de la naștere. Neputința de a se realiza pe deplin, în fiecare dintre episoadele existenței, adaugă amarului și o notă de inocență.
Vămile sunt cusute strâns de sărbătoarea Învierii, de Săptămâna Mare, de Joia sau Vinerea Mare, ziua de Paști, în care au loc evenimente fatidice în viața personajului și a celor apropiați. Amintirile lui Radu sunt strâns legate de moarte și înviere la propriu. Stilul cărții traversează trăirea individuală și de obște a patimii și păcatului, în interdependență cu virtutea și pocăința. Viața locuitorilor din Văralia este descrisă fidel, cu o sfințenie de cunoscător al legendelor locale, dar și al prefacerii omului sub povara zilelor pe care le-a prins în cartea vieții sale. Proza în care este cuprins personajul principal devine purtătoare de tragism liric. Nu mai departe de orizontul prezentului lucrurile ni se par atât de diferite. Suntem parte a unui experiment literar deopotrivă. Pe lângă ficționalizarea unor realități, literatură, pare să scrie continuarea vieților, începând cu Rebreanu cel prieten cu bunica Helgăi Schuller și vizitator frecvent al casei care cuprinde pe veci felia de viață a lui Radu și Helga, ca un sfârșit deschis ce trece de bariera morții, până la incapacitatea lui de a se salva din supliciul abătut asupra poeziei sale interioare. O întrebare veșnică se insinuează în corpul cărții: la ce bun poetul și la ce bună poezia, când timpul se opune sufletului ? O mărturisire a efortului creator, pe alocuri cu iz de Orfeu, este întreaga carte închinată pierderii, sau poate nici măcar, câștigării unui statut, a unei stări, a unei victorii meritate.
Confruntarea binelui și răului interior, judecata și autojudecata, permisiunea de a înainta de la o vamă la alta, de a fi doar duh, departe de trupul tributar răului acumulat ce duce spre extincție, personajul principal este tot mai mult dat afară din propria sa viață cu fiecare întâmplare istorisită, ca și când cartea ar fi o scrisoare de rămas-bun față de existență. Fiecare capitol, axat pe câte un păcat major, este legat direct sau indirect de cuvânt, de interacțiunea umană realizată prin comunicare, în apropiere sau depărtare, prin emoție sau împietrire, așadar prin interiorizarea sau exteriorizarea cuvântului personal. Proiecția creștină a părerii de rău izbândește și de această dată, și din străfundurile ființei se înalță o pace a plecării, o încheiere a unei narațiuni și a unui rol care nu putea fi schimbat, la limita dintre realitate și ficțiune, căci viața este o îmbinare de astfel de situații posibile și ipotetice, realizate sau oprite din evoluție. O atmosferă similară romanului Maestrul și Margareta de Bulgakov, cel puțin în evenimentele organizării în ziua de Paști a Balului elevilor de către primărița Văraliei, aceeași care dispune de topirea lumânărilor de Înviere pentru a verifica dacă nu sunt contrafăcute. O mulțime de paradoxuri comuniste sunt exprimate în acțiunea romanului, inclusiv scrierea lite-raturii ca subterfugiu și funcționarea prin ficționalizarea prezentului, dincolo de scopul cathartic și creativ.
Avem impresia că viața lui Radu ni se deschide spre cunoaștere prin această carte, dar de fapt ni se oferă mai degrabă un bilet spre propria judecată. Întrebarea „dar dacă…?” poate fi a noastră, ciclul vieții este mai mult sau mai puțin similar, indiferent de timp și loc, iar coordonatele pe care trăim sunt mai mereu între o extremă și cealaltă, între Cel Alb și Cel Galben. Avem perspectiva de a privi prin luneta militarului până la sfârșit, dincolo de linia orizontului, de a adulmeca toate posibilitățile și de a da un verdict. Pare că noi, cititorii, am ști mai multe și am fi nevăzuți. Himerele trecutului se întorc în prezent, casa devine o închisoare, fie că este vorba de perioada Văralia a casei părintești, fie de apartament, fie de noua casă, mai la vest. Parcurgem un roman, o viață de lângă noi, ale cărei realități ni se par cunoscute, câteva zeci de ani cuprind o mulțime de schimbări, înglobează cel puțin câteva mituri ale iubirii peste care s-a așternut pământul la propriu, din comunism în democrație, dar și mai înainte, din perioada interbelică insinuată până în prezent. Peste tot este vorba de trecere, fie în sensul istoric, de graniță, fie în cel uman, de opreliști, de necazuri sau inconveniențe. Radu însă își calcă pe suflet în favoarea celuilalt de prea multe ori, iar tunelul îi reprezintă natura anesteziată, însă „sfârșitul nu-i aici”, vorba lui Florian Pittiș, după cum Ioana Nicolaie zugrăvește atât de elocvent, iar originalul lui Bob Dylan pare să fi preluat dâra de muzică împrăștiată în surdină de roman:
When you’re standing on the crossroads
That you cannot comprehend
Just remember that death is not the end
And all your dreams have vanished
And you don’t know what’s up the bend
Just remember that death is not the end
Not the end, not the end
Just remember that death is not the end
