Arcadie Suceveanu: „Personal, pe unii kaghebiști i-am putut detecta din primele momente, pe alții doar îi bănuisem”
Când ați aflat pentru prima dată de existența KGB-ului și de la cine?
Prima dată am auzit despre „închehebe” încă fiind copil în sat, de la părinții mei și de la vecini, care rosteau acest cuvânt într-un fel mai puțin obișnuit, cu multă fereală și spaimă. „A fost chemat la închehebe”, „Mai încet, că te aude închehebeul” – astfel de expresii au creat pe atunci în mintea mea imaginea de ceva ocult, imaginea vagă a unui lucru sau a unei ființe de care trebuie să te temi, care se află tot timpul în preajmă. Această imagine mi s-a developat mai clar în minte abia în primul an de facultate, la Universitatea din Cernăuți, în toamna lui 1969, când, în una din zile, colegul de cameră Simion Gociu, care era deja student în anul trei și mai în vârstă decât mine cu patru ani, m-a invitat la o plimbare în parcul din apropiere. Văzându-mă băiat naiv și cam slobod la gură atunci când venea vorba despre limba română ori despre România, s-a gândit că ar fi bine să-mi facă o „lecție de inițiere”. Simion mi-a vorbit despre oculta instituție ce se numește KGB, m-a făcut să înțeleg că în societatea de atunci toți oamenii erau urmăriți și ținuți sub observație, că și printre studenți există, fără îndoială, informatori… Mai mult, mi-a dat și câteva nume de studenți cu care e bine să fiu mai prudent în discuții. Această „lecție” a fost pentru mine cu adevărat instructivă și benefică.
Care e primul lucru ce vă trece prin minte când auziți pronunțându-se numele KGB-ului? Și ce simțiți: frică, angoasă, revoltă?
În acea perioadă de tristă amintire, pe care am trăit-o pe când eram un tânăr poet cu sufletul în expansiune, dornic de afirmare și de atâtea alte aventuri ale spiritului, au fost multe fapte și întâmplări ce mi-au lăsat în suflet sechele adânci, mi-au erodat, aș putea spune, ființa. Dar cel mai frustrant și umilitor era să știi că peste tot sunt microfoane ascunse, că te urmăresc de oriunde acei „ochi” și acele omniprezente „urechi” plantate pe sub mese, în pereții sau în tavanele din birouri și instituții. De aceea, astăzi, când aud pronunțându-se cuvântul malefic KGB, îmi apar în minte acei „ochi” și „urechi” – o imagine grotescă, deformată, ca în capriciile lui Goya. Trăiesc atunci un sentiment amestecat, de frică nelămurită și greață. Un fel ciudat de pervertire a întregii ființe, cum ar fi „întoarcerea pe dos” a sufletului. Omul este creat să fie liber în gândirea și în acțiunile sale, și orice limitare, orice restricționare îl umilesc. Spionarea, violarea intimității și a libertății de acțiune, urmărirea din umbră fac parte din recuzita diavolului, subjugă ființa gânditoare, degradează noblețea sufletului.
În perioada sovietică, au fost studenți și intelectuali care plecau la Odessa sau Cernăuți după cărți românești, citeau literatură în limba română, discutau despre faptul că limba moldovenească este română și că moldovenii sunt români, sau despre actualitatea marilor scriitori români de peste Prut, înfruntând riscul de-a intra în vizorul KGB-ului. Ați făcut parte și dumneavoastră din rândul acestora? Știind că există acest pericol, ați mușcat din mărul interzis? Sau ce alte lucruri în afara celor enumerate mai sus ați făcut, expunându-vă primejdiei de-a fi luat la ochi de oamenii îmbrăcați în fâșuri de piele?
La Cernăuți, acolo unde sunt născut și unde am studiat la Universitate, studenții erau mai „privilegiați” în anumite privințe. Așa cum majoritatea dintre noi eram înregistrați în actele de identitate ca români, autoritățile sovietice nu puneau prea mare accent pe „diferențierea” dintre moldoveni și români, dintre limba „moldovenească” și limba română. În felul acesta se explică, probabil, și faptul că la librăria „Drujba” din Cernăuți continua să vină carte românească, în timp ce la Chișinău aceasta fusese interzisă. Cei mai mulți dintre studenții și intelectualii cernăuțeni frecventau librăria, cumpărau cărți românești și își încropeau biblioteci personale. Dar ne aflam și noi, bineînțeles, în vizorul KGB-ului. Mai cu seamă cei mai activi dintre noi, care ne scriam și ne publicam primele creații literare în ziarele și revistele din Cernăuți și Chișinău și care ne arătam animați de sentimente românești, de descoperirea marilor nume ale literaturii. În acel context, orice intelectual român și, cu atât mai mult, orice om al scrisului era considerat, prin definiție, un potențial „naționalist român”, o persoană în care societatea nu poate avea încredere deplină.
Pe la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, noi, tinerii literați români, reușiserăm să creăm la Cernăuți un nucleu poetic destul de puternic, ambiționându-ne să scriem „altfel”, să ne modernizăm limbajul și discursul. Periodic, ne întâlneam acasă la colegul Ilie T. Zegrea sau la mentorul nostru, poetul și profesorul universitar Vasile Levițchi, unde citeam și analizam propriile creații, făceam schimb de cărți ori discutam literatură română. Primeam, pe căi ocolite, prin Moscova, Kiev ori Orenburg, revistele „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”. Comportamentul nostru destul de radical și iacobin, aș zice, nu putea să nu atragă atenția KGB-ului. Așa că, în scurt timp, am fost etichetați drept „naționaliști români” și „elemente periculoase”. În consecință, mai întâi profesorul Vasile Levițchi a fost înlăturat de la catedră și scos pe linie moartă, apoi Ilie T. Zegrea a fost forțat să plece de la ziar și să se angajeze ca simplu muncitor la o tipografie, ceva mai târziu Ștefan Hostiuc a fost nevoit să părăsească Catedra de limba română de la Universitate, iar Simion Gociu a fost înlăturat de la ziarul „Zorile Bucovinei” și, cu mare greu, și-a găsit un post de profesor la o școală dintr-o comună îndepărtată de Cernăuți. Iar eu îmi găsisem cu greu un post de profesor de română la Școala medie din Horbova, o comună de lângă Herța, situată la o distanță de vreo 20 de kilometri de Cernăuți. Ușile ziarului „Zorile Bucovinei” și ale redacției Radioului regional erau închise pentru mine. Atât în școala în care lucram, cât și în toate instanțele eram tratat cu neîncredere și ostilitate. Aflându-mă în această situație, pe 13 august 1979, am urcat în autobuzul Cernăuți-Chișinău și m-am oprit în capitala „celeilalte provincii a Moldovei”, acolo unde am fost urmat, câțiva ani mai târziu, de însuși mentorul nostru Vasile Levițchi. Astfel, dacă luăm în calcul și dispariția subită (o moarte misterioasă, neelucidată nici până azi), în 1969, a lui Ilie Motrescu, tânăr ziarist și poet de mare talent, se conturează cu claritate umbra acelei mâini nefaste care ne-a fragmentat, ne-a dispersat cu bună știință, spre a reduce potențialul intelectual românesc până la cota cea mai de jos posibilă.
Ați fost prinși având asupra dumneavoastră cărți românești sau ați fost prinși ori turnați că purtați discuții pe teme interzise și, drept urmare, să fiți chemați la Securitate? Cum au fost aceste întâlniri? Cum au decurs discuțiile cu securiștii? Cum erau acești kaghebiști? Vi-i amintiți? Ce mai știți despre ei azi?
Așa cum arătam mai sus, la Cernăuți nu existau interdicții categorice de a citi cărți românești. Acest lucru era însă valabil numai în privința cărților editate în România socialistă, nu și a cărților din perioada interbelică sau din anii celui de-Al Doilea Război Mondial, ce se refereau la Marea Unire sau la luptele Armatei Române împotriva ocupanților sovietici, la istoria Bucovinei etc. Uneori, reprezentanții decanatului, însoțiți de persoane necunoscute nouă, făceau controale inopinate prin căminele studențești, îndeosebi în camerele în care locuiau studenții de la filologie, pentru a se „documenta” cine și ce citește. Odată, pe când mă aflam în anul trei de facultate, în urma unei astfel de „razii” au fost descoperite la câțiva studenți români mai multe cărți vechi, reviste și broșurele din anii războiului, ce conțineau poezii și cântece de vitejie, adresări ale Regelui Mihai și ale mareșalului Antonescu către ostașii români etc. S-a declanșat o adevărată catastrofă! Imediat a fost creată, în cadrul Facultății de Filologie, o comisie care a examinat toate circumstanțele, a condamnat cu vehemență acțiunile „subversive” ale studenților implicați și a decis exmatricularea unora dintre ei. Atunci am scăpat ca prin urechile acului. Intuiția mea, care aproape niciodată nu mă înșală, mi-a șoptit să nu mă las prins în jocul celor care aduseseră la cămin, de pe undeva, din locuri „oculte”, acele vechi tipărituri, citindu-le în camerele din cămin cu voce tare, ostentativ, în mod vădit provocator. Nu a trebuit să treacă prea mult timp ca să mă conving că întregul spectacol, așa cum intuisem încă de la început, fusese pus la cale de către organele KGB-ului cernăuțean, cu concursul unor „prieteni” apropiați, și avea la bază un scenariu pregătit din timp, scrupulos regizat. În logica aceluiași scenariu se înscria și faptul că doi dintre „actorii” principali ai acelui trist eveniment, exmatriculați în acele circumstanțe, la puțin timp după aceea au fost reprimiți la facultate, ulterior dovedind și alte, ireproșabile, virtuți kaghebiste. Miza majoră nu era alta decât exmatricularea unor studenți indezirabili, ce apucaseră „pe o cale greșită”, defăimarea și înlăturarea de la catedră a profesorului Levițchi, care, el însuși „naționalist” irevocabil, nu-i așa?, educase o „gașcă de studenți naționaliști”. Din acea „gașcă”, bineînțeles, făceam parte și eu, studentul său favorit…
Atunci, spre mirarea mea, nu am fost interogat decât la acea comisie din cadrul facultății, de rând cu toți colegii de grupă, fără a fi invitat la Securitate sau în altă parte.
Când v-au telefonat și v-au înștiințat că sunteți așteptați la sediul KGB-ului în ziua cutare și la ora cutare, ce sentimente ați trăit? Dar după ce ați deschis ușa KGB-ului și ați intrat, pe cine ați văzut pentru prima dată?
În cazul meu, au existat două tentative de racolare, dar ele nu s-au produs la sediul KGB-ului. Despre ele voi relata la punctul 12 al acestui chestionar.
Ceea ce țin însă să subliniez este faptul că în acei ani am trăit mereu cu sentimentul că sunt urmărit de oamenii Securității. Frica aceasta devenise o adevărată obsesie. În școala în care am activat, între 1974 și 1979, identificasem printre colegi cel puțin două-trei „cadre”, care încercau să se apropie cât mai mult de mine, provocându-mă la discuții pe teme de istorie, literatură, politică etc. Învățasem să-i detectez și să-i evit. Dar unii erau capabili să născocească și să colporteze lucruri total neadevărate. Despre mine, bunăoară, răspândiseră în localitate zvonul că aș fi un înveterat dușman al puterii sovietice. Aflasem că președintele colhozului spunea la câte-o ocazie: „Îl vedeți pe acest tânăr profesor, Suceveanu, ginerele consăteanului nostru… cutare? Aflați că e un naționalist român, un antisovietic…”
Apoi, după transferul meu la Chișinău, în 1979, am trăit alte, multe, momente și întâmplări triste, unele chiar dramatice, în care se puteau descifra cu ușurință amprentele KGB-ului.
Ce senzații v-au încercat când ați pătruns pentru prima dată în clădirea KGB-ului?
Dumnezeu a fost totuși milostiv cu mine, nu știu nici până azi cum arată clădirea KGB-ului decât dinafară. Atât cea din Cernăuți, cât și cea din Chișinău. Ori de câte ori trec pe lângă această citadelă a comunismului inchizitorial, chiar și acum, când pe fațada ei stă o altă inscripție, mă încearcă același sentiment de frustrare, dar și de regret pentru anii mei tineri trăiți în frică și umilință.
Unde în altă parte v-ați mai întâlnit cu kaghebiștii?
Așa cum am promis mai sus, voi scrie despre aceasta la punctul 12.
Aveți bănuiala cine v-a turnat la Securitate?
Chiar dacă la noi dosarele KGB-ului nu au fost deconspirate, odată cu trecerea timpului, volens-nolens, au ieșit la suprafață mai multe date privind unele denunțuri și turnătorii din acea perioadă. Personal, pe unii kaghebiști i-am putut detecta din primele momente, pe alții doar îi bănuisem. Doi din cercul meu de prieteni mi-au recunoscut că, fiind constrânși de situație, au depus la Securitate mai multe mărturii în scris legate de biografia mea ori de scrisul meu. Dar, m-au asigurat ei, în declarațiile făcute s-au străduit de fiecare dată să diminueze implicarea mea într-un caz sau altul, să mă prezinte într-o lumină cât mai favorabilă. Oricum, astăzi, după trecerea timpului, nu mai condamn pe nimeni, nu mai port pică nimănui, știind că așa era construită societatea de atunci, o societate care încuraja perversiunea morală, falsul, delațiunea etc. Iar cei mai mulți dintre colportorii și securiștii de atunci au comis denunțuri și turnătorii împotriva voinței lor. Sunt totuși curios în continuare să-mi văd dosarul, pentru a mă convinge dacă se confirmă ori nu unele bănuieli ale mele, să văd cât de exacți, cât de sinceri ori cât de perverși au putut fi denunțătorii mei. În rest, Dumnezeu cu mila…
Ce neplăceri ați avut din cauza asta?
Neplăcerile s-au ținut lanț. Pentru că sunt foarte multe, voi selecta doar două-trei dintre ele.
Așa cum arătasem mai sus, în anul 1979, am descins din Bucovina la Chișinău. Aici, reușisem să mă angajez la Editura Literatura Artistică, editură care pe atunci abia luase ființă și ducea lipsă de lucrători. Timp de un an-doi, toate păreau a fi bune. Nu contactam decât cu puțină lume și mă străduiam să-mi fac munca de redactor în liniște și cât mai bine. Nu uitam nicio clipă că port în pașaport un „stigmat” – eram înregistrat, la capitolul naționalitate, ca român. În foarte scurt timp, mă afirmasem ca un lucrător competent și disciplinat și cucerisem simpatia întregului colectiv. Mai mult, intrasem în grațiile doamnei Nina Ischimji, șefa secției literatură contemporană. Dar, de la un timp, începusem să simt tot mai mult din partea șefilor o inexplicabilă reticență față de mine. Într-o zi, speriată și în mare secret, doamna Ischimji, șefa redacției literatură originală în care lucram, mi-a mărturisit că directorul regretă că m-a angajat, că cei „de sus” fac presiuni asupra lui să mă concedieze, deoarece sunt o persoană nesigură, cu deficiențe grave la capitolul moralitate comunistă etc. De fiecare dată, argumentele doamnei Ischimji erau ferme, de neclintit: tovarășe director, acest tânăr e cel mai bun redactor din secție, vă asigur că e un om moral, disciplinat, vă rog să nu ne grăbim cu concedierea… Această stare de incertitudine și hărțuire a durat destul de mult, iar eu am suportat-o cu nervii întinși la maximum. Sunt convins că numai poziția fermă a inimoasei doamne Ischimji m-a putut salva, atunci, de la concediere.
Alt caz. Uneori, ca tânăr poet și traducător din limbile ucraineană și rusă, eram invitat la câte o emisiune TV. Dar aproape de fiecare dată, atunci când emisiunile se dădeau pe post, mă confruntam cu o surpriză: imaginea mea lipsea, fiind decupată și omisă de pe peliculă. Redactorii de la televiziune strângeau din umeri fără să știe ce se întâmplă, iar în scurt timp au încetat să mă mai invite. Odată, șeful secției literare TV, Ion I., mi-a șoptit la ureche, cu rugămintea de a nu-i divulga secretul, că există o dispoziție prin care se cere „limitarea” aparițiilor unor persoane la Radio și TV, iar numele meu figura în acea listă.
Și încă un caz, ultimul. În 1982, îmi depusesem dosarul pentru a fi primit în Uniunea Scriitorilor. Deși în mediul scriitoricesc eram cotat ca unul dintre cei mai valoroși poeți tineri, Consiliul USM nu mi-a acordat votul de trecere. Motivul? Am aflat, mult mai târziu, bineînțeles, că intervenise în cadrul discuțiilor șeful biroului de partid de atunci, cu următorul argument: da, S. este, fără îndoială, un tânăr talentat, dar să nu uităm că tatăl său a fost soldat în Armata Română, că el este înscris român în pașaport… Abia după un an și jumătate, în 1983, având recomandările în scris de la George Meniuc, Grigore Vieru și Mihai Cimpoi, am fost admis în USM.
Aceste exemple sunt doar câteva din numărul mare de „neplăceri” ce m-au însoțit în toată acea perioadă, iar originea lor trebuie căutată, în primul rând, în turnătoriile și delațiunile din dosarul meu de la Securitate.
Am aflat că numele unuia dintre kaghebiști era Dulce, interesant nume pentru un kaghebist. Dumneavoastră l-ați cunoscut? Cum era acesta ca om?
Din fericire pentru mine, nu l-am cunoscut. Dar în cercul scriitorilor și jurnaliștilor am auzit vorbindu-se despre această „dulceață” de om. Va fi fost, probabil, pe atunci, unul din „responsabilii” pe „zona culturală”. Dedulcit, cum s-ar zice, la tot ce ține de creație și visătorie… Dumnezeu cu el, să-i îndulcească, dacă poate, păcatele…
Se vorbea în cercurile dumneavoastră de prieteni că tipul cutare sau cutare ar fi KGB-ist sau turnător la Securitate?
Da, se vorbea. Pe atunci, se ajunsese în acea situație tragi-comică când fiecare îl bănuia pe fiecare. Exista o frică generalizată, fiecare se temea ca nu cumva cel din preajma sa – fie vecinul, fie colegul de birou, fie chiar și… soția – să-l toarne la Securitate. La telefon, când voiai să transmiți un secret sau un mesaj confidențial, alegeai un limbaj cifrat, esopic, știind că pe fir se află proverbiala „ureche” ce te interceptează. Dar cel mai mult exista frica de prieteni, de colegii de serviciu, în al căror vizor te aflai mai tot timpul și care îți cunoșteau atât părțile bune, cât și părțile vulnerabile ale biografiei. Erau suspectați de colaboraționism mai cu seamă persoanele cu funcții înalte, cei care, în societatea de atunci, „nu aveau cum” să nu… Dar și în cercurile de prieteni, la Casa Scriitorilor sau la Casa Presei, în redacțiile ziarelor și editurilor, mai mulți lucrători de rând purtau – justificat sau nu – eticheta de „turnător”, „kaghebist”, „ciripitor”, „ciocănitoare” etc.
La câteva luni după ce am intrat la facultate, am fost chemat în cabinetul decanului de la jurnalistică, unde mai era și un domn cu o pălărie pe cap. Era de la KGB. Mi-a dat o carte de vizită, rugându-mă ca a doua zi să-i telefonez pentru a ne întâlni. În perioada aceea eu mă cam dedulcisem la băut și m-am făcut în aceeași seară pulbere, pierzându-i și cartea de vizită în timp ce mă scormoneam prin buzunare în incinta unui magazin, unde intrasem ca să mai cumpăr o plasă de sticle de vin. Pe care, după ce le-am băut, am uitat cu desăvârșire de existența acelui tip și de propunerea sa. Nu l-am mai văzut niciodată. Nu știu ce ar fi putut să-mi spună dacă ne-am fi întâlnit, poate ar fi vrut să-mi propună să colaborez. Dumneavoastră ați avut asemenea întâlniri? Vi s-a propus să colaborați?
Da, am avut și eu două asemenea „solicitări”. Prima s-a întâmplat în anii mei de profesorat, prin 1977-78, probabil. Odată, primisem citație să mă prezint în ziua cutare la Comisariatul militar raional Hliboca. După procedura de actualizare a datelor din dosarul meu personal de locotenent în rezervă (obținusem acest grad în urma absolvirii Catedrei militare din cadrul Universității cernăuțene), în biroul din care șeful ieșise „pentru câteva clipe” a intrat un cetățean îmbrăcat în civil. Se numea Traian (ca să vezi!), numele de familie nu-l mai țin minte, și era de la KGB-ul local. Cât de „Traian” era în arborele său genealogic nu știu, căci a vorbit cu mine doar în rusă. După o discuție banală pe diverse subiecte, cum ar fi: „ce aveți nou în școală?”, „ce mai scrieți?”, „cum este apreciată poezia dumneavostră la Chișinău?”, mi-a spus că ei («мы») ar avea nevoie de ajutorul meu, că mi-ar fi recunoscător dacă ne-am întâlni din când în când și i-aș relata ce se mai întâmplă în școală, ce mai scriu tinerii poeți, adică prietenii mei… Răspunsul meu ferm, pe care l-am tot repetat ca pe un laitmotiv, cred că a fost inspirat: nu sunt omul potrivit pentru așa ceva, nu am vocație, orice lucru trebuie făcut la modul profesionist, nu-i așa?, prin urmare și această „activitate” nu poate fi făcută de oricine; în acest domeniu, mai cu seamă, se cere să fie implicați oameni pregătiți, profesioniști adevărați etc. Deși eram încă destul de tânăr pe atunci, m-am arătat decis și categoric, nu am lăsat loc niciunei ezitări. Tizul împăratului roman a ieșit din birou cam descurajat și nemulțumit de mine. După vreun sfert de oră, șeful Comisariatului a revenit în birou și, aruncându-mi o privire piezișă, mi-a spus că pot pleca. De atunci, nu am mai fost căutat, nici de unul, nici de celălalt.
A doua „testare” a mea a avut loc deja la Chișinău, pe când eram redactor la Editura Literatura Artistică. Între timp, doamna Ischimji se pensionase și în funcția de șef de redacție venise o doamnă de la LIT (denumirea camuflată a cenzurii), o femeie foarte decisă și cu alură de amazoană. Într-o zi, m-a invitat la ea în birou și mi-a spus să cobor la Comitetul de stat pentru edituri, poligrafie și comerțul cu cărți, aflat în aceeași Casă a Editurilor, la etajul trei sau patru, unde, în biroul cutare, mă așteaptă cineva la o discuție. Așa cum bănuisem din prima clipă, acel „cineva” era de la KGB. A urmat aproximativ același scenariu ca și în primul caz: „ce se mai întâmplă la editură?”, „cum apreciați criticile ce vi se aduc în Literatura și arta de criticul literar V.S.?”, „nu credeți că mai sunt, printre colegii dumneavoastră, din cei care manifestă atitudini nesănătoase…” etc. Și totul se încheia cu rugămintea de a ne mai întâlni, de a face periodic câte un „schimb de păreri”… Am ținut aceeași linie pe care o adoptasem și prima dată, răspunsul meu, rostit pe un ton la fel de decis și categoric, fiind aproximativ același: scuzați-mă, dar eu nu sunt omul potrivit, nu am vocație, chemarea mea este alta etc. Ne-am despărțit și nu l-am mai văzut de atunci niciodată. Nici șefa mea cu alură de amazoană nu a mai adus vreodată vorba despre întâlnirea pe care, probabil, ea mi-o organizase. Venea perestroika, se simțea în aer schimbarea, iar noi aveam tot mai mult curaj…
Acum, când îmi amintesc de aceste întâmplări, mă bucur și mă felicit pentru curajul și fermitatea de care, atunci, am dat dovadă.
Ați colaborat cu securitatea?
Nu! Și, din această poziție, mă simt azi liber și descătușat. Și fericit.
Considerați că ar trebui deconspirate dosarele KGB-ului?
Da. Consider că ar trebui deconspirate. Dar acest lucru trebuie să se facă cu multă grijă și circumspecție. În orice caz, nu în scopuri de răzbunare, nu pentru a discretita sau a arăta pe unul sau pe altul cu degetul. Nu pentru a institui în societate, Doamne ferește, o vendeta. Ci pentru a purifica și igieniza societatea. În România, de pildă, au fost deconspirați mai mulți scriitori importanți, profesori, oameni de teatru etc. Alții s-au autodenunțat și și-au făcut mea culpa. S-au discreditat ei, prin aceasta, ca personalități publice sau ca artiști? În oarecare măsură, da. În același timp însă, mărturisirile lor și însuși gestul de a-și fi recunoscut vina i-a reabilitat în ochii societății, le-a mai redus din povară. Pentru a pune bazele unui nou început, se cuvine, în toate cazurile de viață, să faci mai întâi curat și să vindeci plăgile infectate, să elimini răul și să reașezi lucrurile pe alte temeiuri. În caz contrar, noi, cei de aici, vom continua să ne bălăcim în aceeași promiscuitate și incertitudine morală, vom lăsa răul să recidiveze, să perpetueze jumătățile de măsură și confuzia de valori.
