Arcadie Suceveanu publică anul acesta un nou volum de versuri, Terasa galbenă,apropiat stilistic și tematic de volumul din 2011, Ființe, Umbre, Epifanii. Dar există o punte care face să fie mai bine înțeleasă joncțiunea: volumul Ferestre stinse de îngeri (2014).
Despre moarte s-a scris diferit în diferite timpuri, dar întotdeauna ca despre o mare taină. Unică și irepetabilă, funciarmente tragică și finalmente inevitabilă, clipa despărțirii de viață instituie o ruptură care pune începutul unei noi forme de existență. Unii poeți o cantonează în zona metafizicului spre a-i domoli tragismul, alții o iau ca atare, reflectând-o în gravitatea ei primordială. Apolinicul, furnizor de iluzii tămăduitoare, aruncă artistului care întâlnește moartea în actul de creație colacul salvator al expresiei plastice. Dionisiacul, dimpotrivă, dezvoltă o relație deschisă cu moartea, încercând să-i reveleze misterul ocolind pe cât se poate plasticitatea. Paleta apolinică aplică peste clipa letală straturi de culori îmblânzitoare. Strigătul dionisiac al informului vine din străfunduri, strangulat de durere, iar ceea ce ajunge să vibreze în spațiul rostirii este expresia ecoului său. El vine dinspre ceea ce a încetat să mai fie către ceea ce mai este. Dar cum ceea ce a încetat să mai fie lasă urme în ceea ce mai este, ecoul strigătului dionisiac reverberează în elemente și lucruri, estompând linia despărțitoare dintre viață și moarte și oferind personajului poetic posibilitatea să aducă în prezență întreaga gamă de amintiri prin care ceea ce a fost cândva rezonează cu ceea ce a încetat de curând să mai fie. Mereu atrăgându-se și în cele mai fericite clipe unindu-se, cele două principii fundamentale, apolinicul și dionisiacul, asemenea emisferelor de Magdeburg, asigură poeziei deplinătatea originară.
În Ferestre stinse de îngeri (Chișinău, Editura Prut, 2014), carte-recviem scrisă de Arcadie Suceveanu la despărțirea de mama, Dionysos îmbracă mantia lui Thanatos. Ecoul îndureratei sale voci se aude vibrând într-o mulțime de lucruri care o leagă pe mamă de fiu și care, împrăștiate prin ogradă, prin lunca Siretului, prin anii copilăriei, se adună și se alătură cortegiului uman în traseul ritualic, cu poduri și vămi, ce pornește de la casa cu „înalte făclii […] la grinzi [și] la ferești”, unde „în pat înalt de busuioc și tămâie”, „înecată în flori”, stă mama „în straie noi de mireasă”, pentru a sfârși în fața celeilalte case, din satul „mutat sub iarbă”, unde mirele își așteaptă mireasa și unde, parcă extras din celebra scenă hamletiană, „Groparul Florea se arată mândru/ de groapa ce a săpat-o/ adâncă și dreaptă”. Casa cu pleoapele trase peste ochi, pragul, „gangul cu greieri”, „fereastra dinspre drum” (care „rămâne o cruce”), poarta bătută de ploaie și vânt și toată ființa vegetală din grădină – „mărul din fața ferestrei”, „perii bătrâni”, „pătrunjelul și loboda roșie”, alte „mici fragmente de viață” – ariciul „cu mere-n spinare”, cârtița stivuind morcovii în magaziile sale subterane și, simbol final, „ultimul înger al Casei, Câinele” – toată această lume necuvântătoare capătă dintr-odată grai, relaționând „în idiomul vântului”, „în sanscrita furnicilor”, „în dialectul pătrunjelului și al lobodei roșii”, dar mai cu seamă în codul de comunicare al artei tranzitive, prin care poezia nu reflectă, ci transmite. Avem de a face cu un tip de poezie dialogică, cu referentul în afara ei. Dar și ca fapt divers, moartea nu exclude misterul.
În moarte se tace. Dar tăcerea își are cifrul ei. E unicul mod de comunicare prin care se mai poate da de dincolo un răspuns.
Moartea transcende nașterea, cantonând viața în alt regim ființial: „Ce altă existență te naște,/ Mamă?”(Poem cu arici). Nașterea doar aparent este opusul morții, la Suceveanu ea e apanajul acesteia: „Dincolo (…)/ Ți se va lua înapoi nașterea” (Fregată pe apa lunii). „Te vei întoarce la clipa nașterii tale”, spune un vers dintr-un alt poem, scris în memoria poetului Ioan Flora și publicat în volumul precedent, Ființe, Umbre, Epifanii. La fel, și poezia va trebui să învețe din nou să mai fie, să nu mai poetizeze, să fie ca la începuturi, primordială.
De la Litaniile lui Grigore Vieru, niciun poet din Basarabia nu a intrat în dialog atât de direct și atât de dureros cu moartea. Totodată, nicio altă carte de până acum a lui Arcadie Suceveanu nu are unitatea de formulă și tematică atât de bine conturată ca acest penultim volum. Nici sintaxa nu e ce a fost cândva (până la Arhivele Golgotei, cea mai mediatizată carte a autorului), și nici stilul nu mai păstrează fastul metaforic al primelor cărți, în care tendința era să încarce versul cu tropi până la refuz. Imaginile elaborate, cu excepția câtorva metafore răzlețe, sunt parcă special lăsate la o parte pentru a nu tulbura firescul emoțiilor care, de data aceasta, nu mai vor să fie „estete”, să creeze artă, ci vor să apară în vibrația lor originară. Urmând, de la prima până la ultima filă, o singură linie de subiect, cartea pare a se constitui dintr-un singur poem cu mai multe titluri, în care acțiunea se desfășoară în timp, ca în vechiul poem epic. E bine să-i urmărim traiectul. De la un capăt al lumii vine pasărea totemică și o împinge pe mama „de pe marginea pernei/ în prăpastia somnului”. Urmează priveghiul, cu psalmi, meditații, rugăciuni, solilocvii, vizita la starea civilă (extraordinar, prin biografismul său, e poemul Moneda de aur), apoi „ultima dimineață”, cu „ceremonioasa caleașcă” la poartă și cu „Groparul Florea” în final: „Ai terminat de murit, Mamă,/ De-acum nu mai/ mori”. Începe partea a două, convențional numită așa, pentru că volumul nu este împărțit pe părți sau capitole: întoarcerea acasă, singur. Aici Casa ia locul Mamei. Câteva titluri vorbesc de la sine: Iau grădina în palme, Las cheia, Sufletul se întoarce. Următoarea etapă conține plecarea. Căsuța cu „ferestre stinse de îngeri” rămâne în așteptare. Revenirea schimbă registrul, freamătul emoțiilor se mai potolește, strigătul de durere acută se transformă în meditație și pe fir intră viziunea contemplativă. Învechindu-se, moartea își schimbă substanța, devine parte a vieții și catalizator al nostalgiilor. Iar pentru amintirile dureroase apolinicul pune la dispoziția artistului drogul artei. Suceveanu îl preia de la Celan, sub forma simbolicului „Mac”. Câteva versuri din Boabe de mac și memorie anunță parcă următoarea carte a poetului, Terasa galbenă: „Într-o dimineață limpede, strălucitoare, de neînțeles,/ băiatul auriu se smulge din poză,/ își scoate aripile din dulapul de rufe/ și se înalță cu ele-n văzduh/…/ Înainte de a se face ora douăsprezece,/ când trece marfarul dinspre Ciudei,/ se duce și pune o monedă veche/ pe șina de cale ferată de la marginea satului/…/ apoi dispare după lanul de rapiță/ ca un mic Van Gogh/ cu geamantanul său jerpelit/ în care printre sticle colorate, monede,/ piulițe și cuțitașe/ stă înghesuit soarele galben al zilei/ de ieri”.
Și iată că „soarele galben al zilei de ieri” coboară din tabloul lui Van Gogh pe „terasa galbenă”, unde-și dau întâlnire personaje din viața de mai curând a „băiatului auriu”, coborât și el parcă din același tablou. În această cheie, anunțată încă de volumul antecedent, apolinicul revine cu vioiciunea care-l caracterizează: „În penumbra haloului de lumină/ vin, de printre gândăcei și brânduși,/ înviați brusc din seve,/ prietenii duși…”
Terasa galbenă (Chișinău, Editura ARC, 2022) readuce spectacolul în poezia lui Arcadie Suceveanu. Dar nu acela acid-ironic din Mașina apocaliptică, pigmentat cu bufonadă și flit postmodernist, ci unul duios-ironic, impregnat de spirit boem, menținut în limitele unui postmodernism bonom asezonat cu dulci șarje prietenești.
În noul volum,dionisiacul și apoliticul armonizează din ce în ce mai așezat, „fizicul alternează cu metafizicul”, din moarte revine obsesiv în poeme Paul Celan. Din argintul oglinzii a două ape suprapuse – Sena și Prutul – revine insistent „lebăda neagră”, ale cărei aripi planează simultan peste Cernăuțiul visurilor, în bună parte comune, ale celor doi poeți bucovineni.
Tema morții alternează cu tema timpului, care și de data aceasta e personalizat: „se subție timpul lui A, se sparge secunda lui (e)S” (Timpul AS). „Secunda care sunt eu” reapare, prin jocul intertextualității, într-o cu totul altă formulă stilistică. Joncțiunea dintre temporalitate și atemporalitate o face oglinda: „Doar atunci vom putea vedea Timpul/ pe dinăuntru/ când vom păși în oglindă”. Or, din argintul din spatele oglinzii informul dionisiac dă strălucire imaginii din afară a apolinicului.
Ca și în volumele anterioare, soarta literaturii nu-l lasă indiferent pe poet. Robotizarea sentimentului care ține vie poezia, jocul ironic „de-a sfârșitul literaturii” în încercarea experimentaliștilor de a da un alt nume frumuseții, sperie Îngerul Poeziei care se retrage din „joc”, cu „o tristețe și o umilință cum numai/ pe chipul unui infirm pot fi văzute”. Dilema poeziei secolului XXI este obiect de poeticească dispută între vânătorii de iluzii și „mâncătorii de losus”, între „estetozauri” și „cambrieni”, degenerând în obiect de „polemică postmodernistă între predinozauri și prodinozauri”, la care participă fracturiști, puciști („din Cetatea schismei”), spărgători de baloane („martiri de profesie, din cei ce-şi iubesc patria prin filarmonici”) și alți diverși Che Guevara ieșiți de sub mantia înaltelor căpetenii de oști îngerești, semn că nu numai literatura, dar și historia mundi o ia razna. Barometrul după care magistrul estimează cum va fi ziua de mâine în poezie arată cu aceeași precizie și apropierea furtunii care, dezlănțuindu-se, ar putea să facă mari ravagii, cu consecințe fatale în istoria lumii.
Grupajul de epifanii de la sfârșitul cărții continuă cu noi titluri seria începută în volumul din 2011, Ființe, Umbre, Epifanii, dar mai cu seamă șirul de revelații din Ferestre stinse de îngeri (2014), rămas deschis, ca o rană ce nu se închide niciodată definitiv. „Îngrop cartea de poeme/ la rădăcina părului şi plec/…/ Odată cu mine pleacă și casa…”, spunea poetul în Ferestre stinse de îngeri. Acum, în prima din cele Zece epifanii din Terasa galbenă, el exclamă în cunoscuta-i manieră apolinică, din care nu lipsește, ca întotdeauna, nici freamătul dionisiac: „O regăsesc/ bolnavă de așteptare/ la capătul lumii.// Sunt zarul ei norocos,/ lacrima ei migratoare/ ce-a făcut înconjurul lumii/ pe jos.// Micii ei proprietari de acum,/ păianjenii, carii, șoarecii asceți/ îi administrează bezna,/ îi împing viața pe sub podele,/ prin grinzi, prin pereți,/ îmi adulmecă mirosul,/ haina de om străin, aureola/ și mă somează: stai, cine e?// Supus, le prezint codul, descântecul și parola.// Amprentele lăsate cândva pe pragul ușii,/ pe geamul ferestrei, pe sobă/ nu mi se mai reimprimă pe degete,/ mi-au rămas mici;/ lucrurile toate din casă mă-ntreabă:/ e-adevărat, e-adevărat că/ ai mai fost, în altă viață,/ pe-aici?// Prin șanțurile din scoarța/ bătrânilor peri/ furnicile îmi duc pe picioare/ identitatea de ieri,/ fac suma și diferența dintre cel de azi/ și-un altul, cel din alt veac,/ apoi urcă mortul pe-un catafalc/ din urzici și coji de dovleac/ și-l poartă ostentativ/ în procesiunea lor orbitoare –// Iat-o, a strălucit o clipă/ în soare” (Zar norocos).
În timp ce Apollo mângâie scoarța părului sub care stă îngropată cartea de poeme, Dionysos trimite semnale de la rădăcină, care-i înfioară bătrânului păr esența.
