După ce am schimbat două transporturi, dintr-un troleibuz în altul, călcat de mai multe ori pe picioare și aruncat când într-o parte, când în alta, ușa troleibuzului s-a deschis și am reușit să-mi încarc, în drum spre Centrul Expozițional „Constantin Brâncuși”, plămânii până la refuz cu aer de toamnă. Semănam mai mult cu un pește aruncat pe uscat. Mă grăbeam la un vernisaj cu o denumire promițătoare și plină de dumnezeire – „Dor de paradis” – și încă nu știam la ce să mă aștept. Am strâns mâinile câtorva prieteni întâlniți pe scările Centrului și am împins ușa cu umărul. Lume nu prea, până la urmă s-au adunat cei mai apropiați și, deoarece evenimentul s-a produs în Sala mică, ne-am adunat într-o intimitate copleșitoare. Fețe și ochi cunoscuți, scriitori, actori, studenți și cea mai mare parte a colegilor de breaslă. Care cu flori, care cu o carte, care cu un zâmbet pe buze, care cu brațele gata de o îmbrățișare. Vinovatul, sau, mai bine zis, vinovata, nimeni altcineva decât Ludmila Furdui, Artistul Plastic trecut astăzi printr-o testare a verticalității la rang de o expoziție personală cu peste 70 de piese în stil tab-tap (tablou-tapiserie). E un termen nou, care a apărut de la sine, atunci când scriitorul Galaicu-Păun ne-a adus la cunoștință o descoperire a dumnealui întâlnită mai rar în pictură: autorul practică pictura în tapiserie și tapiseria în pictură. Sper ca acest termen să prindă rădăcini printre artiștii plastici din Basarabia, după apariția acestui material.
Să ne plimbăm alături de autorul acestor pânze și să-i vedem reacția atunci când în fața fiecăreia se adună mai multă lume și discută gesticulând cu mâinile, iar când se intersectează cu privirea îi dau de înțeles că e ok. Expoziția e una de succes și merită aplauzele publicului. Când te uiți la mâna aceasta de om, de statura unei păpădii, nici nu-ți poți închipui ce se ascunde în sufletul ei, câtă forță, câtă cultură, câtă dimensiune și câtă intimitate, cât talent încă nevalorificat până la urmă și câtă dorință de a se deschide în fața celor care au venit să o sprijine și să-i admire creația. Pictura este completată de poezie, iar poezia e un refugiu atunci când inima i-o cere. „Covor țesut în clipe sfinte, rare,/ Aduni lumini și cântec și culoare…”Rapsodii în culori de curcubeu picurate din streașina dorului pe care urechea le percepe, ochiul le prețuiește, iar trupul însetat de infinit face naveta între cer și pământ, luând pe aripi autorul rândurilor de mai sus, pe Ludmila Furdui. „Azi am văzut cum luminează plopii,/ sclipind, tresar în zbor, sau chiar visează, Iar prin frunziș o rază lin planează/ și, aburind, se scurg din ramuri stropii…”(În luna mai).
Ludmila e la a 5-a expoziție personală, un plastician experimentat și bine cunoscut printre artiștii autohtoni și nu numai. Practică atât pictura de șevalet, cât grafica de carte și tapiseria, designul vestimentar și scenografia. Creațiile artistei se află în mai multe colecții private care ies dincolo de hotarele Moldovei, punându-i în valoare harul și potențialul de a activa în mai multe domenii ce țin de artele plastice, teatru și literatură. Despre acest fapt vorbește diversitatea premiilor, distincțiilor și a titlurilor onorifice, o colecție întreagă cu care s-ar mândri oricine din noi. „Gândurile-păsări/ Vin și pleacă, rânduri…”Aceste gânduri le vedem traduse și în pânzele care-i reflectă stoicismul și verticalitatea, magnetismul plin de farmec în fiecare fir, în fiecare linie, în fiecare tușă de penel. Se împletesc între ele și dau rod, înfloresc nuferi pe oglinda apei în care cerul trimite câte o rază de soare să-i tulbure fața în mii de cioburi. Aceste cioburi o să le întâlnim în majoritatea pânzelor aranjate dinamic cu o cultură caligrafică plină de sunete muzicale. Această muzică o întâlnim în picăturile de ploaie, în căderea frunzelor, scârțâitul cumpenei și plânsul picăturilor de rouă scuturate din vârf de iarbă în țărâna însetată. Cine mai are timp și dorință, țineți palmele căuș să vă cadă măcar o picătură cu care să vă puteți astâmpăra setea și foamea de frumos, dacă nu în sala de expoziție, atunci în atelierul Ludmilei, dacă nu în atelier, atunci întâlnind-o pe stradă. Este dispusă să vă picteze prin cuvinte un peisaj de zile mari, să vă încorseteze sufletul cu dor, tivindu-i marginile cu linii drepte și oblice, curbe adunate snop, ca până la urmă să vă electrocuteze cu fiori de neuitat.
