Cartea de poezii Tot mai multă splendoare a Alinei Purcaru, recunosc, se citește dintr-o suflare, dar cu imperioasa necesitate de a te opri pentru a respira adânc și a lăsa loc pentru meditație și răspunsuri.
Volumul e structurat în trei grupaje de poezii, fiecare explorând subiecte dintr-o realitate personală creată și construită prin prisma unor „relații dureroase și sângeroase”. Poemele compresează idei ale unei lumi ce aparțin masculinității, în care poeta, chiar de la bun început, și-ar dori să joace rolul unui „băiat singur/ și hotărât”, „îmbrăcat în tricoul în care a dormit”, astfel accentuând tensiunea pe care o trăiește protagonista, prin tendințe absolut inimaginabile de a fi „o imagine generată de un calculator” sau chiar „un meci de fotbal”.
Poemul-solilocviu Cântec de adormit fata care se întoarce târziu acasă este un manifest al feminismului care transcende o zonă impusă de cutumele sociale, răzvrătindu-se într-un spațiu închis de dogme, dar cu „rezervorul plin” pentru a reuși să ajungă la destinație.
Cartea impresionează prin modalitatea în care este sondat universul parcă, la prima vedere, unul familiar și propriu femeilor, în poemul Nemișcare,în care protagonista, „întinsă pe masa de consultație”, trece printr-o metamorfoză profundă. Suntem martori ai unei transformări dintr-o femeie vulnerabilă, care se sprijină la începutul poemului în „boabele de rouă”, într-o femeie determinată și luptătoare. În această ecuație, necunoscută este variabila puterii femeii, care dispune de inteligență și de talent de a se autodepăși prin capacitatea sa de a alege „încotro își mișcă privirea”.
Poeta marșează într-un spațiu al sportului unde sunt stăpâni băieții, „chiar și cei mai grăsuți”, unde „scările cenușii par neterminate” și „stadionul dispare/ se reabsoarbe într-o lumină provizorie/neterminată și ea”, reușind să creeze o atmosferă în care cotidianul taie cu bisturiul în fragilitatea femeii. Protagonista survolează „lipită de perete” spații arhicunoscute, cum ar fi terenul de fotbal, curtea școlii, bântuită de „frica nr. 2” și trăind într-o lume imaginară a „desenului animat preferat/ nechemat de nimeni nicăieri”.
La un moment dat, poeta întreabă cu obstinație, în timp ce cumpără langoș: „Ce e aia artă?/ Ce e aia artă?”, revenind în demersul său la vibrația acelui moment când „ne-am uitat prima dată/ și n-am înțeles/ și doar ne-am minunat”, iar acest „minunat” e un fel de nostalgie după trecut.
În grupajul Nocturne,A. Purcaru își deschide într-o formă de cascadă simțurile cu o serie de scrisori-poeme către Gitte, pe care le scrie de la o „uriașă depărtare”, trecând foarfeca prin „țesutul moale al jucăriilor vechi”, despicând cu tot mai multă îndrăzneală experiențele și starea sinelui său în căutarea unui punct de sprijin.
Uneori poeta revine la teme deja dezbătute, de parcă ar investiga dintr-o perspectivă nouă, atingând „cu cea mai mare delicatețe fardurile duo-crom”, de parcă ar atinge fustele unei înțelepciuni socratice. În poemul Certitudine reverberează ideea femeii „întinse pe masa de consultație”, or, acesta este un moment al revenirii la subiectul expus deja în grupajul Cea mai frumoasă artă, dar redefinit, „de dragul viitorului”, impus, cel mai probabil, de necesitatea depășirii unei realități ostile.
În poezia Rezervația poeta pare și mai convingătoare că lupta pe care o duce e una acerbă, or, acest moment este evidențiat prin tabuurile care sunt enunțate continuu: „E mai bine să nu urci pe munte/ dacă nu dispare durerea./ N-o să poți să-ți cari ce ai nevoie,/ nu singură”.
Acest volum de versuri este actual prin felul cum sunt investigate trăirile unei femei queer, durerile, fricile „pe care le recunoaște” cu „lumina veiozei mereu bună”. Autoarea reușește prin iterații poetice să reconstruiască condiția sinelui, căutând neîncetat libertatea și lumina, evidențiat chiar în titlul volumului: Tot mai multă splendoare.
