Hafu este cuvântul japonez pentru copiii din familii mixte, pe jumătate japonezi (din englezescul half). Are un sens peiorativ: doar pe jumătate japonez. Sabina, mamă a doi copii, îi apară pe aceştia: nu sunt pe jumatate japonezi, sunt double – şi japonezi, şi români. După mulți ani de locuit în Japonia, află că are o soră vitregă. O fată a tatălui ei, cu altă mamă, care îi scrie pe neaşteptate, din altă țară.
Termenul îmi pare potrivit pentru identitatea fluidă a emigrantului. Suntem hafu, dezvoltăm o jumătate nouă, care se adaptează la țara cea nouă? Sau o adaugăm identității de acasă, şi atunci suntem double? Există şi varianta cea mai dură: renunțăm la identitatea veche, inferioară, şi o adoptăm pe cea nouă, bucuroşi că ni se permite acest lucru. Romanul Nu mai este nimeni acasă de Sabina Yamamoto (Editura Vellant, Bucureşti, 2023), explorează toate aceste posibilități. O căutare de sine între România, perioada comunistă şi cea a haosului post‑revoluționar, şi Japonia. Cât de departe poți fugi de acasă, ca să iți găseşti liniştea?
Personajul principal, care pare clădit pe biografia personală a autoarei, trăieşte o copilărie traumatizantă, într‑un univers parental marcat de alcool şi dezinteres pentru copii. Un bloc comunist gri, din care nimeni nu pare să scape decât în iluzia băuturii, cât mai multă, cât mai puternică. Paginile despre această perioadă ar trebui citite cu grijă de toți nostalgicii după epoca de aur, un timp al suferinței şi al neajunsurilor. Sora sa reuseste să scape de acolo. Pleacă departe, la studii în Japonia, şi nu se mai întoarce. Se căsătoreşte, revine cu noua familie în vizită şi devine o insulă a speranței.
Sabina merge în vizită şi ia o pauză binemeritată de la tristețea sistemică de acasă. Familia japoneză a surorii are tot ce nu avea acasă. Oameni politicoşi, blânzi, cu o casă caldă şi primitoare. La ce să te întorci? Oare să rămâi acolo? Este reală această țară, unde totul este bine pus la punct şi atât de diferit de ce avem în țara noastră?
Căți emigranți nu au mers după acest cântec de sirenă? Acolo este atât de bine, viața este simplă, clară şi paşnică, oare cum să mă bucur şi eu de asta?
Pentru Sabina şansa a fost… un japonez înalt şi amabil. A rămas alături de el, fară să îşi dea seama cât de repede se pot mişca lucrurile. A scăpat de acasă, de unde nu venea nicio veste bună. Japonia era o carte deschisă, cu miros de mâncare de casă.
A urmat trezirea. După căsătoria mult prea rapidă, a ajuns într‑o familie care nu semăna deloc cu cea a surorii. Familia sa nouă era una tradițională, rezultată în urma unei căsătorii aranjate. Socrul era şeful întregului trib, toți lucrau la firma sa, iar rolul ei era să devină japoneză. I s‑ar fi iertat, la un moment dat, originea, dar pentru asta trebuia să muncească mult. Hafu trebuia să îşi uite viața de până atunci, să învețe supunerea, tradițiile şi să fie bucuroasă că a fost primită într‑o familie bună. Soacra sa aşa făcuse. A încercat şi ea, cu dinții strânşi.
Dar cât să rezişti? Cum să educi copiii, doi deja, cum să te educi pe tine? Chiar poți să uiți de unde vii? Multe românce din familii mixte vor spune, printre lacrimi, că se poate. Că țara cea nouă merită orice sacrificiu.
Pentru Sabina a urmat plecarea, divorțul eliberator. Visul de început s‑a încheiat. România nu mai era o opțiune însă. Noua viață îşi cerea tributul, deloc uşor. Hafu avea nevoie de un serviciu stabil, într‑o țară care acum era ostilă şi greu de înțeles.
A urmat lupta, a urmat reconstruirea de sine. Romanul este unul al curajului unei persoane fragile, care a mers până la capătul lumii pentru a se descoperi şi pentru a îşi uda cu lacrimi rădăcinile. Iar din seva lor a găsit forța de a merge mai departe. Mai departe de forțele sale, căci mai departe de Japonia este doar cerul înstelat, care îți aduce aminte de cartierul copilăriei bucureştene. Iar nostalgia desenează frunze colorate pe zidurile blocului.
