Dimineața,
soarele este deja pe cer.
Nu așteaptă după mine
până mi se deșteaptă pleoapele
și mi se pune ordine în gânduri.
Dimineața,
camera mi se umple de lumină,
intricându‐se acut
prin cipca stângace a perdelei
cusută de mână de bunica,
cândva, demult,
cu grijă
și cu vise mari și dorințe împletite în fiecare ochi de spegmă.
Acum e un filtru prăfuit prin care
razele soarelui mă țintesc strident
ca un reflector invaziv
pe scena de rutină matinală
a unui actor amorțit
care și‐a dormit visele prea mult
și care acum încearcă doar să țină pasul
de tango al ceasului.
Dimineața,
aerul răcoritor și proaspăt
îmi străpunge plămânii sfioși,
încă intoxicați de aerul stătut al dormitorului
după o noapte anemică în vise.
Mai au ceva de așteptat
până mi se încheagă deschântecul din rană
și se formează cicatrice.
În profundul sufocant al nopții
până și pereții s‐au albit de anxietatea
dintre un mâine promis și un dormitor
împroșcat de 7 ani de dureri
și extaz și încercări și inimi frânte
– amintiri redate în stil de expresionism abstract
ce în întunericul indiferent al nopții
apar ca un tablou absurd,
contrafăcut,
o imitație puerilă de Kandinsky.
Dimineața,
camera mi se afundă de liniștea leneșă
a lumii după răsărit.
O liniște domoală,
ponderată,
de parcă lumea ar vorbi în șoaptă
așteptând să mi se ridice ceața de pe minte
și să se clădească calea pentru gânduri.
E liniște.
Se aude doar cafetiera și haosul din minte,
acolo unde se vorbește neîntrebat
și necenzurat
și sunt tras în toate direcțiile
de parcă aș putea să mă împart
în bulletpoints cu încă o șansă
pentru fiecare ocazie pierdută
de a mă repune pe picioare.
Lumea pare să aibă totul descifrat.
Poate și de asta își permite luxul tăcerii
și secunda de odihnă.
Dar lumea de la 6 ore distanță
de unde cerul mi se reflectă placid în privire
și soarele îmi face cu ochiul printre nori
se înrădăcinează într‐o rutină descărnată
cu fiecare răsărit
– o revoltă negrăită
și un marș îndărătnicit –
pentru a‐și păstra ordinea în gânduri
și a se trezi a doua zi,
încă întregă,
încă acolo.
O lume
ce își bea cafeaua pe scheletul unui fost balcon,
trăgându‐și sufletul
printre momentele de liniște dintre explozii.
Dimineața,
cafeaua are gust de plumb,
iar soarele dezvăluie
nuanțele de vișiniu proaspăt văruite
pe pereții blocului vecin.
