Una dintre semnificațiile majore ale pragului ar fi aceea a unui spațiu de trecere de la o lume exterioară, în fond profană, la o lume interioară, care ar simboliza sacrul. Totodată, așa cum susțin Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, în Dicționar de simboluri, pragul poate stabili și ,,posibilitatea unei reconcilieri”. Pragurile Doinei Ioanid, concrete sau simbolice, ne oferă prilejul cunoașterii unui univers interior reconciliat cu experiențele cotidiene și biografice, aflate la confluența senzorială, marcată, deopotrivă, de gravitate sau de seninătate, dintre prezent și trecut.
Pragurile acestea pot fi percepute ca tot atâtea deveniri, etape sau tranziții de la o stare la alta, de la un eveniment la altul, de la o experiență la alta, într-un discurs poetic, lipsit de emfază, echilibrat și alert, stăpânit, pe alocuri, de-o solemnitate spectaculară a simțirii și a observației faptice. Aceste lucruri conferă fiecărui text, aspectul radiografiilor sufletești ale unor urme, împliniri, treceri sau fisuri. Fiecare poem, impregnat de-o candoare a firescului, este conceput în cheia unui orfism biografic și devine un mic spectacol al redescoperirii lumii din jur, dezvăluind un spirit de observație, cameleonic și mefient, distant, nu și distanțat, față de aspectele atât de fragile și de relative ale cotidianului
Înstrăinarea umană capătă dimensiunea unui exil, în timp ce atitudinea răspicată de revoltă a poetei trădează o ușoară notă de jocularitate neliniștită și spontană, într-un ton declamativ, atins de un ușor patetism de frondă: ,,Exil al chipurilor noastre, exil al vocilor, exil al sărutărilor și îmbrățișărilor, exil al atingerilor și al zâmbetelor noastre, m-am săturat de el. Latru, hămăi asemenea unei cățelandru la exilul ăsta, să se ducă odată din lumea noastră”.
În cadrul întâlnirii cu natura se conturează atmosfera unei normalități în care apare senzația că naturalul nu este altceva decât o cutie de rezonanță a senzorialului. Cu toate acestea, apropierea directă de dinamica naturală are și un efect curativ, în măsură să ajute la regăsirea acelor resurse ale seninătății acolo unde o ,,prelată mare și grea”, precum o cortină a constrângerii, dispare, într-un gest temperat dionisiac al unei descătușări de energii benefice și de reîmprospătare a întregului corp supus, în mod constant, stagnării și lipsei de simțire: ,,Și totuși, o picătură cade pe fruntea mea și se rostogolește pe obraz, apoi alta pe creștetul meu. Nu e nici un nor, nu sînt sub nici o streașină, sub nici un pom. Lacrima Christi. Și brusc nu mă mai dor nici maxilarele. Articulațiile nu-mi mai trosnesc de parcă aș fi un manechin defect. Și brusc simt cum lunecă de pe mine o prelată mare și grea.”
Învestite cu aura firescului, obiectele își depășesc latura inanimatului, a încremenirii și capătă, dintr-odată, o importanță aparte, care le conferă, în funcție de stările posesorului, o individualitate pregnantă, un iz insolit și o capacitate de rezonanță și empatie cu simțirile și apropierile umane. Într-un cuvânt, personalitatea, tabieturile sau stările personale se răsfrâng în obiectele care reflectă, potențează sau chiar transfigurează, într-un mod luminescent, intimitatea oricărei existențe: ,,Și ușile au o personalitate, sânt de lemn, calde și blânde, în seri de vară, întredeschise într-o invitație. Sânt uși de fier, reci și neprimitoare, cu stăpâni acri și temători. Sunt uși care respiră ca niște poduri ale sufletului. Uși cu sori și cu stele, uși cu preșuri de toate felurile, care scot în față o bucățică de intimitate”.
Când spațiul A4 al poetei, perceput ca unul al creației, devine un teritoriu recluziv, atunci dorința de evadare dintre ,,marginile sale solitare” semnifică, în fapt, dorința de (re)întoarcere la viața reală, palpabilă, cea în care concretețea conferă libertate de mișcare și de simțire, iar sentimentul stabilității conține un puseu de energie fremătătoare, iradiantă. La final, aflăm că toate acestea ascund, de fapt, dorința de a anula purtarea măștii și a izolării, cele două elemente constrictive. Bariere ale apropierilor umane, care îngrădesc nu doar realitățile sociale, ci și pe cele interioare: ,,Spațiul meu A4 este un spațiu/ din care vreau să ies tot timpul./ Nu mă mai mulțumesc/ cu marginile sale solitare./ Am nevoie/ de alte spații,/ mai largi și respirabile,/ unde viața freamătă și/ aerul îmi atinge blând și ușurel trupul./ Acolo unde oamenii se întâlnesc,/ își strâng mâinile/ își vorbesc, lucrează și/ se înveselesc./ Am nevoie să regăsesc cît mai repede/ apropierea și surâsurile/ fără mască și izolare”.
Ritmul evocării, în unul dintre cele mai intens expresive și nostalgice poeme ale cărții, este amplificat de tensiunea rememorării care asociază, în mod insolit, tocătorul de carne, crestat de atâtea lovituri și sacrificări, cu viața personală, nelipsită nici ea de urmele sau urmările sacrificiale. Se conturează, astfel, o atmosferă a redempțiunii și a regretului, a asumării și a resemnării, într-o existență în care spiritul de sacrificiu matern primează, mai ales prin latura sa, cathartică, în relația cu ceilalți: ,,O văd prin ușa întredeschisă. Maia stă în mijlocul bucătăriei mari, pe podea, cu picioarele sub ea. Ridică barda și toacă mărunt carnea pentru sarmale. Rostește câteva cuvinte cuiva nevăzut. Își îndreaptă puțin basmaua. Tocătorul e greu, masiv, iar ea mărunțește carnea de parcă ar mărunți păcatele strămoșilor. Un alt tocător, poate la fel de greu, moștenit de mama de la bunica din Crețești, maroniu, puțin crestat. Când îl ridic din dulap să toc legumele, îmi spun ,,Mamă, ce viață grea ai avut! De câte ori va fi trebuit să-l ridici. Și nu știu de ce viața unor femei trebuie să fie precum tocătoarele astea vechi.” Mie îmi plac tocătoarele moderne, din lemn sau din plastic, subțiri și fără creste de atâta amar și trecut anevoios. ”
Poezia Doinei Ioanid, din volumul Poeme de trecut praguri (Casa de Pariuri Literare, 2022), lipsită de orice fast stilistic, mizează, în redarea firescului existențial și al apropierii umane, pe un discurs în care, peste atâtea observații, stări de spirit sau gânduri planează, abia vizibilă, aura unei inocențe neliniștite.
