Într-o Românie multipolară & policromă, în care accesul dinspre centru către periferie se face destul de greu, datorită unei profunde lipse de conștiință a elitelor clasei politice, simt că metropola a intrat într-un proces de uzură morală. Ca să poți vorbi de scris în particular, de cultură în general, în termenii în care se discută despre meseriile de lux, de exemplu, e foarte complicat. Probabil că poți câștiga mai mult din IT în capitală sau în orașele mari. Oferta e mult mai diversă, dar despre scris vorbim dintr-un alt registru, nicidecum dintr-unul material. Suntem parte dintr-o lume meta digitalizată, suntem pretutindeni, or avantajul provinciei pare a fi tocmai suma de atribute venite în susținerea umanismului – liniștea pe care acest spațiu ți-o poate oferi, existând câteva variabile importante, iar prima pare să fie aceea în care scrisul să nu devină mai mult decât o anexă personală. Și, ca să mă apropii cu răspunsul de prima parte a provocării invocând provincia ca un soi de experiment existențial, ar fi greșit. Am respirat aerul marilor orașe, sunt conectat la marile centre urbane și acum am rămas parte din ele, dar cel puțin în cazul meu, care nu sunt nici un scriitor prolific și nici vreun superstar al breslei, recunosc că provincialismul, imaginarul periferiei e unul aproape magic, care mă alimentează și care îmi oferă resorturile, spațiile și instrumentele necesare construcțiilor literare sporadice, spontane, dar foarte intense și care stau mai degrabă la limita experienței personale, și mai puțin a celei plăsmuite cu eforturi uneori nejustificate. Scrisul ca exercițiu continuu, poate transforma universul personal al celui care îl practică într-un soi de graphomaniac life.
Provincia are, în comparație cu marile aglomerații urbane, un contur mult mai transparent și un miez mult mai puternic & liniștit, pe care îl poți observa și analiza aproape chirurgical și, de cele mai multe ori, și experimenta. Distanțele sunt scurte, atmosfera oxigenată, personajele repetitive, condiționările de un alt tip. Urbanul provincial nu absoarbe energii, el alimentează, funcționează în raport cu individul într-un sens aproape invers. Marile orașe nu permit jocul pe două registre. Un scriitor trebuie să se îngrijească permanent de scris. În marile orașe scrisul poate deveni o meserie din care să nu rezulte neapărat bunăstare socială.
Provincia poartă cu sine o esență proprie, provincia nu e branduită, nu e comercială în sensul centrului. Cred că asta îmi place, tinde cumva către autentic, păstrează ceva natural, pulsatil.
Pe mine personal, mă ajută atunci când poezia sau eseul sau critica de artă stau prin preajmă în context provincial. Poate că e legat și de un crez personal al meu, că ne mai putem salva doar în grupuri mici și creând zone periferice, solide cultural, cu care să migrăm către centru. Provincia trebuie speculată, trebuie descrisă, trebuie argumentată în artă, în poezie, în proiecte regionale, în proiecte de lege. Îmi plac marile orașe doar dintr-o perspectivă pasageră, îmi plac aglomerațiile periodic, dar spațiile marginale îmi lipsesc constant. Prin urmare, e o carență de care nu pot face abstracție. Viața de provincie îi oferă scriitorului posibilitatea de a putea investiga într-o oarecare măsură și profilul cititorului, de a redirecționa adresabilitatea în mai multe rânduri. Pe mine m-a ajutat foarte mult și nu m-a încurcat aproape niciodată orașul în care trăiesc. Spațiile urbane din provincie pot fi transformate foarte ușor în zone de reziliență culturală, departe de mixurile perturbatoare din metropole.
Trecând puntea, aș îndrăzni să spun că relația scrisului meu cu critica literară e una bună, în sensul în care nu am aplicat niciodată dictonul conform căruia, dacă nu ești în centru, nu ești vizibil. E foarte importantă astăzi și cred că a fost dintotdeauna, zona softpower, diplomația culturală, dar și măsura în care fiecare scriitor este întru totul conștient de cum scrie și ce anume livrează pe o piață mult prea aglomerată. Se scrie mult, se publică mult și atunci filtrele aproape că nu fac față densității. Sunt varii situațiile în care poți alege să îți faci publică opera, depinde care îți este scopul real – să militezi doar pentru capital de imagine și să devii vizibil prin orice formă de publicitate în zona literară (în cea culturală) e eronat și inutil. Ca scriitor trebuie să fii onest, pentru că, fiind onest, poți fi credibil. Dacă scrii gândindu-te cum va percepe zona critică materialul, începi să ai o problemă. Către cititorul model pe care îl invoca Eco cred că ar trebui să ne focusăm. Scrisul trebuie să spună o poveste, nu să fie un zgomot de fond.
Ioan Mateiciuc
