Poetă, prozatoare, eseistă, critic literar și profesor la Facultatea de Litere a Universității din București, Simona Popescu dăruia, în 2006, iubitorilor de literatură o carte de o rară și fermecătoare în același timp ciudățenie. Ea poartă titlul de Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie. Anunțată întîi, după cîte ne amintim, într-un interviu acordat de autoare Mariei Șleahtițchi (pentru revista Semn), cartea cuprinde pe circa 300 de pagini un spectaculos excurs în istoria și actualitatea poeziei. Cronică a ecourilor lecturii în cutia de rezonanță a conștiinței auctoriale sau înregistrare (cu orice mijloace) a respirației vii a realității universitare, ultrasofisticata carte a Simonei Popescu este jurnalul de campanie și, concomitent, eposul unei poete care iubește cu o patimă desăvîrșită cuvîntul, care predă literatură, realizînd subtile sondaje în mediul studențesc sau al eventualilor cititori de poezie. Prospectându-i fald cu fald chipul de cortină între realitate și imaginație, între cuvânt și stările pe care le exprimă sau numai le numește, Simona Popescu nu ignoră nimic din ceea ce vine în contact cu ființa poeziei, dovadă că își blindează zbanghiul tom cu un avertisment de o franchețe provocatoare: „Interzis proștilor de orice fel.”
Cu-adevărat, ce să caute într-o asemenea carte toți dăștepții ăștia plictisiți de ei înșiși sau puși pe căpătuială, ce să caute în ea versificatorii sau stihuitorii, librarii sau editorii care nu mai dau poeziei nicio șan- să, curățind de lirică rafturile, pentru a face loc policrom-încondeiatelor volume cu sfa- turi practice: de pildă, cum să nu te îneci în oglindă sau cum să-i dai cu gel freza boului de companie?
Operă lirică și epică deopotrivă, dar și operă de vervă și de erudiție, de critică și de estetică, de sociologie a gustului artistic și de filozofie postmodernă, Lucrări în verde… este un asalt simfonic asupra ideii de poezie. Fie că apără sau interoghează poezia, Simona Popescu reacționează caustic și se repliază, ironizează sau parodiază, creând un fel de creuzet enciclopedic în care trăirea s-ar dizolva cu grație în lucruri, iar lucrurile s-ar resorbi în cuvinte.
Debutând, de regulă, pe tonalități calme, enunțurile dobândesc treptat relief, înaintând apoi în volute, tălăzuind energic sau inundând cu note ample subsolul paginii, așa cum se întâmplă, de pildă, după reorganizarea poematică a unei secvențe publicistice de Andrei Codrescu, în care acesta evocă istoria revistei americane Poezia, lovită năprasnic de un dar testamentar în valoare de… o sută de milioane de dolari (a se vedea, în acest sens, textele de la pagina 114).
Un relief aparte în structura cărții îl au poemele din Capitolul VI. La ce e bună poezia. Proaspete și dezinhibate, scurte sau suficient de lungi și gureșe, textele sunt tot atâtea încercări de a redimensiona poezia, regândind poeticitatea și forțând limitele acesteia într-un efort necontenit de topire sau rafinare a genurilor. Poemul cel mai bun din acest capitol este La ce e bună poezia. Ci spune, gîzulice… : „ Tu, gîzulice străvezie, fugi repede la urechea frumoasei Clymena/ și spune-i să culeagă-n cununa de versuri ce-o tot împletește/ mai puține cuvinte ce amintesc doar de scoica ei lune- coasă ((…) scoica ei mă face să rîd!)./ Să te duci apoi la Lysip să-i spui la urechea cea stîngă/ să nu mai ducă servieta nimănui/ de vrea drept să-i privească pe alții în ochi/ de vrea să rămînă poet/ (pielea servietei îl va înrobi/ se va lipi de pielea lui caldă precum un tatuaj)” O carte de citit și de recitit pentru savanta ei știință de a risipi emoții în fiece enunț, dar și de a le recupera, construind și reconstruind aproape homerica frenezie a libertății de a gîndi și a rosti Poezia.
Paul Lendvai. Ungurii
Dacă adeseori nu ne cunoaștem nici vecinii de scară, de unde să cunoaștem, atunci, vecinii de hotar, despre care avem cele mai groase sau plate idei. Astfel, pentru român, bulgarul e „teutonul estic” sau zarzavagiul-nepereche, ucraineanul e mâncătorul de slănină lată cât palma și alergătorul după epoleți, sârbul e fanaticul și fățarnicul Balcanilor, în timp ce maghiarul ar fi fudulul incurabil și certatul cu logica formală. Cu atâta știință nu-i de mirare că mai suntem vii, mai având încă și două state la îndemână, ca să nu părem niște rătăciți pe-aici, pe la Porțile Orientului, care n-ar fi făcut chiar nimic în peste două mii de ani. Am mai și făcut, cum se știe, câte-o ispravă antiotomană, astăzi mai având și închisorile doldora de demnitari, de la speakeri, primi-miniștri și deputați la mai mărunții președinți de județene și raioane. Ce-o fi spunând ăilalți vecini despre noi, cei mai vecini dintre vecini? O, până și Moskova (democratică!) ne invidiază!nCît invidia încă nu s-a evaporat, leg acest capăt de vorbă de o scriere a istoricului austriac Paul Lendvai, care, prin inspirata opțiune a Editurii Humanitas și strădania traducătorilor Maria și Ion Nastasia, ne pune la dispoziție un extraordinar de plastic instrument de informare istorică. Este vorba de volumul Ungurii, cu subtitlul: Timp de un mileniu învingători în înfrîngeri.
Avînd deja 3 ediții în România, cartea lui Paul Lendvai a fost respinsă cu înverșunare în Ungaria, un universitar maghiar declarându-mi imediat cum m-am referit la ea că, mda, ar fi o lucrare „controversată”, care trebuie citită „cu o mare circumspecție”.
Dincolo de problemele de culegere, prelucrare și interpretare a informației istoriografice, care nu fac scopul prezentei intervenții, lucrarea lui Paul Lendvai se citește ca un roman bine înțesat de fapte, urmărind istoria ungurilor de la legendarul descălecat („de pe la 896”, cum notează istoricul) în Câmpia Panoniei a unor triburi nomade de proveniență… asiatică incertă până la ieșirea din comunism a metamorfozaților urmași ai urmașilor acelorași.
Românii ar putea fi și mai supărați pe istoricul Paul Lendvai, care nu le acordă decât căteva referințe zgârcite la, să nu uităm, un mileniu de deloc liniștită megieșie cu ungurii. Ceea ce irită grav cititorul maghiar pare a fi teza lui Paul Lendvai că identitatea maghiară, cu tot încăpățânatul ei autohtonism declarativ, este, în fond, o creație germano-evreiască, burghezia germano-evreiască, majoritară vreme îndelungată în orașele și târgurile maghiare fiind principalul agent în constituirea, vorba vine, rasei maghiare, care se trezește la o propriu-zisă viață națională abia în 1825, când contele István Széchenyi rostește întâia cuvântare în maghiară în Dieta de la Bratislava, până în acel moment limbile cancelariei fiind latina și germana. Nu e deloc întâmplător faptul că pe parcursul secolului al XX-lea ungurii au realizat cea mai amplă intervenție de purificare a limbii lor materne, îndepărtând tenace urmele masivelor împrumuturi lingvistice.
Calea spre autoritarism-naționalismul actual al lui Victor Orban are un temei mai adânc decât banalele manevre ale unui po- litician în căutare de voturi. Până la Orban însă, care nu este decât avatarul postmodern al politicianului ungur, Lendvai inventariază atent acea prelungă succesiune de alianțe și rupturi violente care caracterizează istoria ungurilor, „cel mai solitar” popor european alături de albanezi și basci.
Sacrificând, poate, litera documentului în favoarea interpretării, dar și a senzaționalului istoric (a se vedea marele număr de aventurieri, spioni, renegați, pseudoeroi, bezmetici sau, pur și simplu, nătărăi internaționali, care atrag atenția lui Lendvai), istoricul austriac spune povestea supraviețuirii unui popor într-o lume care n-a menajat pe nimeni, punând necontenit la încercare caracterul național. Când acesta se fleșcăie, dând semne de oboseală sau, pur și simplu, de rătăcire, intervin catastrofele, cum ar fi prăbușirea pentru câteva secole în fața in- vaziei otomane, momentul bolșevizării belakunice sau cel al fascizării hortiste.
Să citim, să ne cunoaștem mai bine vecinii, iar prin ei, să dobândim, poate, o mai clară perspectivă asupra propriei noastre situări în istorie și în lume.
