Despre normalitatea din anii fricii

Pe 6 și 30 aprilie a avut loc, în Sala Nouă a Teatrului de Comedie din București, premiera spectacolului Aerul ca un pepene roșu de Mihai Ignat, în regia Lorenei Zăbrăuțanu, avându-i în distribuție pe actorii Iulia Popescu și Alexandru Pribeagu.

Textul spectacolului reunește două monodrame semnate de dramaturgul Mihai Ignat, Voiam doar să țip și Mi-e frică, ambele tratând, din perspective diferite, problema traumei colective trăite de poporul român în cei 50 de ani de comunism. În prima monodramă, avem o perspectivă feminină, personajul principal fiind o femeie, fără nume – astfel devenind un prototip al tuturor femeilor –, în sinele căreia se duce o luptă aprigă între dorința de a se revolta împotriva tuturor nedreptăților sociale și neputința de a trece peste convențiile atât de bine înrădăcinate în mintea ei, care îi impun să fie o gospodină cuminte și o mamă de familie desăvârșită. Lupta sa interioară se rezumă cel mai bine în replica: „Am țipat pe dracu’. Am vrut să țip. Am încercat să țip. Eram între voi. Sigur măcar unul din voi era acolo, în mulțime. Și-am ținut în mine. Sunt o femeie decentă. Sunt un om normal. Nu se face. Deși-mi venea să țip. Îmi venea să-mi smulg, să mă scot din mine, să vă sparg timpanele. Pentru că nu-i vorba despre mine, dobitoci siniștri!” În cea de-a doua monodramă regăsim perspectiva masculină, personajul principal fiind un bărbat, de asemenea fără nume, deci cu valență de prototip, care își vizitează tatăl bolnav, pe patul de moarte, și își descarcă la căpătâiul acestuia toată greutatea acumulată în suflet în ani de incertitudini, de frică, de durere, de frustrare, în ani trăiți în sânul unei familii comuniste disfuncționale, în care cearta și scandalul ajunseseră o „normalitate”. Chintesența părții a doua stă în replica: „Mi-e frică, de fapt îmi era frică. De tine. Când te răsteai la mine. Nu m-ai lovit niciodată. Adică de două ori. O dată pe la 5 ani, în curte la tata mare, și a doua oară, știi tu…”

Ambele piese, puse în oglindă, și sprijinindu-se astfel una pe cealaltă, dau o imagine amplă a ce au însemnat pentru România anii cenușii ai comunismului, ani în care „normalitatea” ajunsese să fie compusă din frică, frustrare, nesiguranță, conformism, lașitate, inhibare a fiecărui gând care contravenea direcției impuse de sus.

În ceea ce privește regia și jocul actorilor, putem spune că, deși avem de a face cu două monodrame, ceea ce ar fi putut implica două spectacole de tipul one woman show, respectiv one man show, cei doi actori rămân în permanență împreună pe scenă. Dacă în prima parte Iulia Popescu, interpreta rolului feminin, este vioara întâi și susține aproape întreaga partitură – așa cum o impune și conceptul de monodramă, în timp ce Alexandru Pribeagu rămâne cumva estompat într-un colț al scenei, în rolul soțului, ca un contrapunct care să pună și mai bine în valoare partitura –, în partea a doua raportul de forțe se schimbă, Alexandru Pribeagu intră în rolul fiului care își vizitează tatăl, un tată absent din scenă, dar a cărui absență fizică simbolizează tocmai absența lui emoțională, ca tată iubitor, din viața fiului, iar Iulia Popescu ocupă planul secund al scenei și intră la rândul ei în rolul mamei, intervenind în momentele-cheie ale monodramei. De altfel, cei doi actori, chiar și când au rămas, fiecare în parte, în planul secund al scenei, au continuat să fie prezenți inclusiv prin mimică, printr-o minimă mișcare scenică, astfel încât rolul lor nu a fost nicidecum secundar, ci dimpotrivă, au interpretat, pe rând, acel contrapunct necesar unei mai bune înțelegeri a textului și a contextului.

De remarcat inclusiv decorurile, care reconstruiesc foarte sugestiv atmosfera comunistă, mai ales prin prezența bibelourilor înfățișând dansatoare și balerine, ca un simbol al „evadării” în conformism, în divertisment sau, mai bine spus, în diversiunea creată de multitudinea de culori adeseori țipătoare. Același scop este realizat implicit și de titlul spectacolului: Aerul ca un pepene roșu, precum și de afișul acestuia, de un kitsch asumat. Cât privește maniera în care cei doi actori și-au interpretat partiturile actoricești, trebuie spus că aceștia au atins, prin jocul lor scenic, toate stările descrise sau sugerate de textele celor două monodrame: furie, durere, frustrare, neputință, renunțare, pe alocuri alienare în prima parte a spectacolului, respectiv, melancolie, tristețe, frică, îndoială, neputință și din nou alienare în partea secundă. Astfel, spectacolul a fost unul dinamic, în care strigătele au alternat cu șoaptele, iar expansiunea scenică – cu retragerea în sine. În sală, hohotele de râs au alternat cu lacrimile, iar stările de tensiune – cu cele de liniște profundă. Astfel, la finele spectacolului, actorii au fost îndelung aplaudați și ovaționați de un public extaziat, cu lacrimi în ochi.

După cele două reprezentații de la București, spectacolul s-a jucat, în luna mai, la Iași (Casa Muzeelor), Sibiu (Facultatea de Litere și Arte), Brașov (Centrul Multicultural al Universității Transilvania) și Sfântu Gheorghe (Teatrul Andrei Mureșanu), iar la finalul lunii iunie revine la București, la Teatrul Dramaturgilor Români (28 iunie).

Spectacolul este o producție independentă realizată cu susținere financiară din partea Administrației Fondului Cultural Național.

Romeo Aurelian Ilie