Atenția pe care o acordăm aici filmelor franceze se datorează nu doar faptului că autorul acestor rânduri locuiește în Franța, ci și unei convingeri intime că cinematografia franceză este una aparte și ocupă un loc deosebit în peisajul cultural european. La urma urmelor, primul film a fost făcut de francezi și nu se chema altfel decât La sortie des usines Lumière à Lyon.
Astăzi vom prezenta cititorilor Revistei „Timpul” vedeta anului 2024 în Franța și, cel mai probabil, a următorilor ani: François Civil. Acum câteva luni, vă povesteam despre Pierre Niney, un alt star al filmului francez. Niney nu a dispărut nicăieri, bineînțeles: în 2024 el a fost protagonistul Contelui MonteCristo, unul dintre cele mai importante filme ale anului în Franța. Dar, după mine, anume François Civil a fost numele anului. Printre altele, actorii declară că sunt prieteni, iar în 2024 au fost eroii principali într-un miniserial Netflix: Fiasco.
Rolul care l-a plasat definitiv pe François Civil pe firmamentul glamuros al filmului francez a fost cel al lui D’Artagnan în cea mai recentă ecranizare a iconicului roman al lui Dumas, deși a mai jucat în câteva filme de succes anterior: Burn Out (2017), Le Chant du loup (2019), BAC Nord (2020). Spre deosebire de Pierre Niney, Civil înca nu a obținut vreo recompensă majoră cinematografică, în pofida multiplelor nominalizări (în 2024 a fost unul dintre candidații la César (un fel de Oscars francez)), dar cu certitudine vom mai auzi despre el.
În 2024 François Civil a deținut rolul principal în două din cele mai strălucite realizări din Franța, pe care vi le recomand insistent.
L’Amour ouf (Gilles Lellouche, 2024). Este unul dintre cele mai paradoxale filme ale anului 2024 din Franța. Cinci milioane de intrări în cinematografele hexagonului sunt dovada că filmul a plăcut publicului larg, dar a primit critici foarte dure din partea presei de specialitate. În același timp, filmul a fost ales în competiția oficială a Festivalului de la Cannes, a fost nominalizat tocmai la 13 categorii la Césars 2025 (chiar dacă a luat doar un singur premiu, prentru cel mai bun rol secundar masculin acordat lui Alain Chabat). În asemenea condiții, poate că cel mai bun lucru e să privești filmul și să-ți faci o opinie proprie. Vorbim aici despre ecranizarea romanului Jackie Loves Johnser OK? de Neville Thompson, care a apărut în Franța cu titlul L’Amour ouf. Lelouche ne prezintă o poveste de dragoste „imposibilă” între Jackie, care vine din lumea burgheziei înalte intelectuale, și Clotaire, un tânar din lumea străzii și a interlopilor. Filmul se desfășoară în două planuri temporale: perioada adolescenței celor doi eroi, când se înfiripă povestea lor de dragoste, care se încheie prin arestarea lui Clotaire, și șase ani mai târziu, când cei doi se regăsesc după ce Clotaire își ispășește pedeapsa (conform clișeului clasic, pentru crime pe care nu le-a săvârșit). Filmul a ieșit cam lung, dar e foarte dinamic și se urmărește ușor. În mare parte, am perceput-o ca pe o poveste pentru adulți și cred că marea lui problemă e că nu prea corespunde unui gen anume de poveste: acei care vor veni să vadă o comedie romantică despre o dragoste mare vor găsi că sunt prea mulți gangsteri și violență în film, iar acei care vor prefera o poveste cu gangsteri vor considera că e prea multă mivină roz cu iz de trandafir și ambele categorii vor acuza filmul de lipsă de „realism” și că tramele narative sunt practic imposibil de conciliat. Toți însă parcă au uitat că L’Amour ouf este anume o poveste, în sensul primar al cuvântului, adică ceva cu balauri și zmei, cu feți-frumoși și ilene cosânzene, cu inorogi și maimuțe zburătoare. Până la urmă, filmul își respectă promisiunea inițială: este despre dragostea care îi ridică pe protagoniști deasupra tuturor celorlalte considerații, peripeții sau stări sociale. Iar distribuția e una cu adevărat de vis: Adèle Exarchopoulos, François Civil, Alain Chabat, Benoît Poelvoorde! Tinerii Mallory Wanecque și Malik Frikah (ambii au câte 18 ani) sunt o adevărată revelație și vom urmări cu multă curiozitate evoluția carierei lor. Un film pe care vi-l recomand insistent spre vizionare!
Pas de vagues (Teddy Lussi‑Modeste, 2024). Realizatorul filmului a fost în viața lui profesor la o școală din cartierele „sensibile” din regiunea pariziană și filmul este bazat pe fapte reale, pe o poveste trăită pe piele proprie. A scris scenariul împreună cu Audrey Diwan, cea care lua în 2021 „Leul de aur” la Veneția pentru L’Événement. De altfel, Audrey Diwan a colaborat și la L’Amour ouf, prezentat mai sus (încă un fapt curios: în Pas de vagues o mai regăsim și pe Mallory Wanecque, care a interpretat rolul lui Jackie adolescentă în L’Amour ouf).
Teddy Lussi-Modeste ne prezintă povestea lui Julien (superb interpretat de către François Civil), un tânăr profesor devotat care încearcă să facă lucruri frumoase împreună cu elevii unei școli cu un contingent „dificil”, cheltuind deseori și din propriii bani pentru activități extracurriculare. La un moment dat însă, Leslie, o adolescentă din clasa pe care o conduce, îl acuză de hărțuire sexuală. O acuzație absurdă și nefondată, ale cărei cauze vor rămâne o ecuație de rezolvat pentru spectatori până la final. Julien crede că acest caz trebuie elucidat și soluționat imediat, dar lucrurile iau o turnură dramatică și absurdă. Fratele lui Leslie este un interlop care face legea în stradă (și în familie, de altfel). Astfel, de frică, Leslie nu poate spune că a mințit, dar nici autoritățile din școală nu doresc să toarne gaz pe foc, de teamă să nu „aprindă” cartierul. Toți speră că situația se vă rezolva de la sine… Aparent simplu în realizare, filmul ne prezintă un crescendo constant de intensitate și se încheie exact în… punctul său culminant. Vom lăsa cititorii acestor rânduri să descopere deznodământul.
Chiar dacă nu a luat vreun premiu notoriu, filmul a funcționat foarte bine în Franța și a fost salutat atât de publicul larg, cât și de criticii de specialitate. Sunt mai mult decât convins că problematica lui va fi înțeleasă și de spectatorii români, căci anumite modele societale comportamentale sunt prezente și pe meleagurile noastre. De văzut neapărat, căci ne privește, cred, și pe noi!
