Libertate, în lumea ficțiunilor. Îți astâmperi orice poftă,
faci ce vrei, totodată rege și popor, activ și pasiv, jertfă și preot.
Nicio limită: omenirea e pentru tine o paiață cu zurgălăi,
pe care o faci să-și sune, la sfârșitul frazei, ca un măscărici,
clopoțelul din vârful piciorului.”
(Gustave Flaubert)
Ce l-a făcut pe omul preistoric să ia, la un moment, un cărbune și să deseneze pe pereții peșterii oameni, animale, scene de vânătoare? Cui se datorează faptul că, de la o vreme, pentru el nu a mai fost suficient să culeagă pomușoare, să vâneze, să întrețină un foc, să se cupleze, dintr-un instinct care se cerea satisfăcut? Ce l-a făcut să-și exteriorizeze trăirile și emoțiile, altfel decât prin strigăte sau gesturi brute, și în așa mod să-și depășească umila condiție?
Poate plictisul, poate un impuls lăuntric greu de explicat, o nevoie până atunci necunoscută lui, ori poate și pentru că „tot ce există în univers este fructul hazardului și al necesității” (D. Diderot).
Curiozitatea și imaginația ne-au scos din peșteră. Fiindcă atunci când omul a înțeles că există în el ceva mai profund decât fricile și instinctele, se întrezărea un nou început pentru parcursul istoric al speciei. Astfel încât azi, „la contemplarea picturilor rupestre, ne gândim cu un fel de respect și cu o complicitate întinsă peste milenii la sălbaticul care a scrijelit îndemânatic pereții peșterii”. Iar în aceste condiții, „arta ți se înfățișează ca un triumf al unui om și, prin urmare, te face să te simți mândru de apartenența ta la specia umană.” [1]
Arta l-a ajutat pe omul preistoric nu doar să-și depășească, într-un fel, condiția, ci totodată să se înțeleagă mai bine și să se regăsească printre semenii lui, pentru că arta consolidează o comunitate, nu doar în sensul că transmite un sistem de valori și repere. Bunăoară, muzica „va fi apărut nu numai pentru a ușura munca individuală, dar și cea colectivă”, iar „dansurile colective ale primitivilor sunt, desigur, unul din mijloacele cele mai eficace pentru formarea și întărirea conștiinței de grup” [2]. (Mai încoace, vă amintiți, la I. Creangă, lingurarii cântau în cor, de foame, iar la L. Rebreanu, ciuleandra era dansul în care se prindeau cu același avânt, atât fiii/fetele de țărani, cât și un nobil, fiu de ministru, precum era Puiu Faranga.)
Sfintele Scripturi ne învață că lumea aceasta este rezultatul Inspirației Divine, Lucrarea de șase zile a Creatorului. Și „așa cum imaginația a creat lumea, tot ea și o conduce”. [3]
Creativitatea oamenilor a fost și este motorul evoluției și al civilizației. Un exercițiu de imaginație stă la baza oricărei descoperiri sau invenții, de la cele mai banale și uzuale lucruri până la aparatele ultrasofisticate, care, de altfel, mereu sunt perfecționate, reinventate, scoase din circulație și înlocuite cu altele. Și „ori de câte ori apare un început, Istoria cunoaște un impuls, Istoria începe sau reîncepe” [4].
E greu de presupus cum și dacă am putea trăi fără imaginar/ficțiune. Știința ne spune că nu. Un grup de cercetători au făcut un experiment: au conectat mai mulți oameni la niște aparate care îi făceau să adoarmă, și atunci când ei începeau să viseze, uilajele sofisticate dădeau un semnal. Atunci, folosind o funcție specială a mașinăriei, savanții îi trezeau pe cobaii bipezi din somn. După o perioadă, toți cei care au participat la neobișnuitul experiment au fost diagnosticați cu diverse maladii neurologice sau psihice. Prin urmare, visele sunt un element vital pentru buna funcționare a creierului și a sistemului nostru nervos. Totodată, asta înseamnă că omul are chiar o nevoie biologică de ficțiune/imaginar, inclusiv în somn.
Deseori am auzit întrebarea: cine mai are nevoie de artă în aceste vremuri consumiste, când suntem înconjurați de atâtea tentații (numai posibilități să fie!) și, mai ales, într-o țară cum este a noastră, că numai de finețuri estetice nu-ți arde, cu atâtea probleme. Adicătelea, „când ți-e foame sau frig, nu te mai interesează subtilitățile stilistice din cine știe ce carte.” [5]
Dar poate că tocmai acum avem și mai mare (ca să nu zic „cea mai mare”) nevoie de artă, de frumos(?). Și-apoi, dintotdeauna oamenii au trebuit să aleagă între o carte, un tablou, un bilet la concert/teatru/cinema sau orice altceva (pâine, haine/ghete, distracții, bere sau votcă etc).
La 1930, Librăria „Socec” din București a făcut ceea ce numim noi azi un rebranding. Iar în vitrină au pus un afiș cu textul: „Dacă mâncați ciocolată, ea intră în stomac, unde rămâne timp de numai două ore. Dacă citiți o carte, ea intră în cap, unde rămâne pentru toată viața. Deci, citiți o carte!”
Actual și azi acest îndemn, ca acum 90 de ani. Și la fel de actual va fi, probabil, și peste un secol…
Note:
[1] Alex Ștefănescu, Cum se fabrică o emoție. București, Ed. Ideea Europeană, 2010, p. 27.
[2] Tudor Vianu, Arta și viața socială. În: Estetica. București, Ed. Orizonturi, 2010, pp. 192-203.
[3] Charles Baudelaire, Domnia imaginației. În: Curiozități estetice. București, Ed. Meridiane, 1971, p. 112.
[4] Martin Heidegger, Originea operei de artă. București, Ed. Humanitas, 2011, p. 93.
[5] Alex Ștefănescu, op. cit., p. 109.
