În curtea noastră cresc câțiva copaci, care, cu rădăcinile puternice, au ridicat ici-colea pavajul din beton, deranjând traficul. „Nu îi putem tăia”, zice administratorul, deși s-a strâmbat portița din cauza rădăcinilor. „Vom regla portița și gardul. Copacul ăsta a fost sădit de cineva cândva. Nu e al nostru. Nu avem voie.”
În parcul de unde scriu acum cu mâna înghețată, vin mulți oameni să își plimbe câinii. Parcul e curat. Asiatica din fața mea a strâns cu punguța mizeria lăsată de patruped. Era, sărmanul, dereglat la burtă. A tot zis ea „OMG!!!” de câteva ori, dar nu s-a eschivat. Fără să se uite mai întâi dacă chiar e nevoie, dacă o vede cineva.
Fiul meu cel mic a mers cu o petiție la școală, sugerând direcțiunii să cumpere oglinzi în băi. Directoarea i-a zis să adune 35 de semnături și dacă, într-adevăr, asta vor elevii (clasele I-VI), atunci va comanda. Mihai a mers direct la țintă – la fete –, așa că oglinzile au fost comandate. Șase bucăți. „Veți avea oglinzi în băi, am auzit!” i-am strigat dimineața directoarei, care le punea gel pe mâini fiecăruia la poartă. „Da!!! Apreciem mult democrația! Cu pași mici se fac lucruri mari”, a mai adăugat.
Exact despre asta am vrut să scriu azi – democrația se învață. De la un copac, o oglindă sau un rahat de câine. Cu pași mici. Fără a leza drepturile altora.
