Voi încerca să vă explic pe scurt cum frumusețea poate salva lumea. Firește că aceasta nu este deloc o sarcină ușoară, așa că sper să vă concentrați. Voi fi extrem de succint și voi încerca să povestesc pas cu pas, explicit, sperând că veți înțelege.
Primul pas ține de conștientizarea faptului că nivelul la care noi suntem nu este zero. În linii mari, noi vedem DEJA realitatea prin filtre. Percepem ceea ce ne înconjoară în funcție de… limbă, societate, cultură… Și Eu (ca personalitate, caracter, Ego) sunt indisolubil legat de această construcție mentală. Cu alte cuvinte, când Eu plonjez în autoreflecție, când Eu încep să observ și să evaluez ceea ce se întâmplă, există DEJA o rețea/țesut/interfață care îmi organizează realitatea. Realitatea noastră este construită pe baza structurii limbajului: este împărțită în opoziții (sus-jos, dreapta-stânga), așezată în liniaritate (propoziție sau timpului), are un nucleu („Eu” ca nodul principal a tot ce se întâmplă).
Înainte să înceapă să scrie istoria, oamenii au simțit această mreajă și au început să caute calea de evadare. Așa că au coborât în peșteră. În acest spațiu închis, întunecat, făceau ritualuri, băteau în ritm, consumau substanțe halucinogene, dansau, se împerecheau și practicau alte practici spirituale. Peștera, ca o bulă în pământ, ne-a condus către bula din noi, către ieșirea din sistemul simbolic în care trăim și din care suntem formați. Ieșirea este în noi. Această „ieșire” se numește „extaz”, din grecescul „ekstasis”: „eks” este „în afară”, iar „staza” înseamnă a sta/a fi, adică a fi în afara „eu-ului” limitator, mereu fabricat.
Observăm că peștera este un spațiu căutat și prielnic pentru meditații, concerte de muzică Techno, dar și conturul întunecat al unui club de noapte, în care ne adunăm să dansăm, tot are forma unei peșteri… peșteră în care s-a născut și arta. Arta este o forță capabilă să spargă pelicula filtrelor ce modelează realitatea iluzorie. O operă de artă este o formă care conține în sinea sa o bulă, un gol, o peșteră. Precum o oală (una dintre primele creații ale omului, care repetă structura unei peșteri, a unui om sau a universului) conține în sinea sa goliciunea: o operă de artă generează în sinea sa ceva impalpabil, inexplicabil, inaccesibil pentru limbaj și pentru orice sistem. Vibrațiile artei sunt în afara oricăror subordonări, dependențe, constrângeri, aparținând nimănui, condiționate de nimic, acestea sunt absolute. Arta este ceea ce este (de fapt), neputând fi cuprinsă în cuvinte, definiții sau concepte, ea își dezvăluie esența în afara graiului, în spărtură. Este imposibil să spui ceva despre acest „gol”, este imposibil să arăți cu degetul spre el, dar el ESTE și el este liber de orice. Această deschidere într-o operă de artă
(„deschidere” în sensul unei deschideri în peretele din care a căzut o piatră), această crăpătură prin care putem contempla licărirea „Realității Absolute” are caracteristici diferite, aspecte diferite, precum laturile unui diamant. Este adevărată. Pentru că nu este condiționată de nimic. Ea este dragostea. Dragostea ca o forță nedirecționată (de la cineva spre altcineva), care fără să aleagă străbate totul, de la un vierme la un curcubeu, atât de puternică și nemiloasă, asemeni unei explozii de bombă atomică. Și în sfârșit, arta, vibrațiile sale, această deschidere spre absolut este și frumosul pur. Este acel frumos ce șterge din mintea mea conștientizarea faptului că eu îl contemplu. Căci în expresia acestui frumos „eul” meu nu există. „Eul” dispare. Dar, nici nu pot să spun că îl savurăm cu ochiul nostru. Acest frumos este atât de intens, de radical, încât el se găsește în afara opoziției dintre „atrăgător” și „respingător” și dincolo de antagonismul dintre „înalt” și „josnic” din oricare context, și chiar… dincolo de opoziția clasică, de bază, dintre „frumos” și „urât”.
Frumosul despre care vorbim, experiența asociată trăirii acestui frumos – sper că acest lucru este deja clar – este inevitabil asociată cu efectul „ferocității”, dar nu „ferocității” unui om în raport cu altul. Ci o „ferocitate” generată de efectul rupturii… rupturii patternului nostru comun, distrugerii consecutivității prestabilite a ideilor, a sensului osificat. Experiența contemplării Frumosului adevărat este asemeni „nebuniei”, deoarece această ruptură ne conduce într-un spațiu unde funcțiile „Eului” nostru și ale realității lui simbolice încetează să mai existe pentru ceva timp. E ca și cum am intra și ieși dintr-o peșteră adâncă sau ne-am târî printr-un wigwam în formă de tunel, plin de fum, pentru a săvârși ritualul de inițiere. Astfel, obținem experiența transformării, căci la ieșire ne așteaptă o altă matrice simbolică și un alt „eu”, ce este remodelat de ea. Acest „eu” știe acum că ceea ce se vede cu ochiul nu este totul. Înțelegi?
În sfârșit, aș dori să vă arăt cum poate fi citită o asemenea ruptură. O voi face pe exemplul tabloului semnat de artista Vasiluța Vasilache. Adaug doar două indicii. Tabloul este pictat cu vopsele de acrilic pe pânză și înfățișează floarea-soarelui, amplasate în mozaic, astfel încât pictura pare să semene cu un covor. Așadar, chiar de la început, imaginea ne spune că avem de a face cu o iluzie; introducând vidul în fundal: ea nu pretinde că este o copie plauzibilă a realității, ci, dimpotrivă, că face referință doar la sine însăși. Această imagine orientată ermetic spre sine însăși, asemeni unui vas de lut, formează un sistem simbolic distinct.
Doar această suprafață funcționează. Suprafața arată că imaginea este formată dintr-un element care, în repetare, constituie ornamentul covorului. Vedem un grup format din trei flori de floarea-soarelui, pe care îl găsim în partea stângă și în partea dreaptă a picturii. Totuși, apare o eroare în pattern, asemeni unei erori unui glitch din computer, căci în mijlocul lucrării elementul de bază este repetat doar parțial. Iar o parte a grupului de flarea-soarelui din dreapta este deplasată spre centrul erorii. Astfel, în pictură zărim inserat un fragment în exces, un eșec pitoresc. Acest fragment nu se încadrează în logica repetitivă și rupe țesătura patternului.
