Am văzut poza cu pisicul
și m-am activat.
Am pisici pe creier
și haos in cap.
Dacă aș putea compartimenta mansarda
dintre sinapse,
s-ar împărți între camera durerii și
sanctuarul pisicilor.
E nevoie de echilibru în orice.
Nu se poate să existe doar haos și angoasă,
de aia am decis să le fac și mâțelor casă…
…la mine în cap.
La altceva m-a purtat poza.
Dar sunt bună la tangențieri.
Trag atâtea linii, care ating cumva
epicentrul durerii,
doar ca să nu mă uit la buba esențială.
Am pisici pe creier și angoasă.
Iar pisicilor el le-a facut casă…
…sau cel puțin a pus temelia,
care avea să adauge stratul
ce avea să mă facă femeia
cu pisici,
și pitici
pe creier,
o parte din idee,
jumătate din eu.
Pentru că dacă e să recunosc,
am fost
și voi ramane
a pisicilor poezie.
Iar o trag în alte direcții.
– Stick to the script!
Nu știu care e scenariul,
sau unde e politicul din toată palăvrageala
asta.
Moartea e moarte!
Și niciun vers, nici o mie de pisici
nu o să umple golul lăsat de zidar.
Am privit o poză cu o pisică
și mi-am amintit de toate dățile în care el
era încojurat de mâțe,
și m-a lovit gândul că o să fie alte multe
dăți
în care el nu o să mai fie înconjurat de
pisici,
sau de oameni,
sau lângă mine,
sau cu mine.
El nu o să mai fie!
El nu mai este!
Punct!
Oamenii mor, pisicile rămân.
