Andrii Liubka: Karbid,
traducere Andrij Lavrik;
Arhipelag, Beograd 2021.
Și ce să facă, să zicem, un asemenea Mihailo, care a avut în familie și cehi, și sârbi, și maghiari, și nemți, și slovaci, și români, dar s-a considerat pe sine ucrainean? Când sabia războiului s-a ridicat deasupra tuturor, a trebuit aleasă identitatea proprie, ceea ce înseamnă și naționalitatea, și eroii naționali și versiunea națională a istoriei.
Odată, demult, într-o fostă viață de dinainte de război, un poet uitat și exilat de prin meleagurile noastre a spus: „Cerul e foarte înalt, Dumnezeu e departe, Libanon e așa de aproape.” Câțiva ani mai târziu, „Li- banon” a fost deja aici. (Iar poetul s-a găsit într-o situație dificilă, trecând dintr-o situație dificilă în alta.)
Dacă ne uităm din Transcarpatia ucraineană, Serbia, Iugoslavia, Balcani sunt foarte aproape: câteva ore de mers încet cu mașina prin pustiile est-maghiare și iată că ești la Subotica. Sau, dacă mergi pe râul Tisa, ajungi repede la Kanjiža. În „Libanon”, deci: în țările unde ,,se trăgea’’. Dacă apropierea această este valabilă într-un sens, e valabilă și în celălalt sens: de aici, de la „Subotica” proverbială până la primul grănicer ucrainean e mai aproape decât până la Trieste, Viena sau Salonicul. Iar ceea ce poate se pregătește pentru Ucraina ar putea fi mai rău decât orice „Libanon”. Cine crede că este ceva undeva departe și că n-are legătură cu el, să se uite mai bine în hărțile geografice, dacă tot nu citește cărți.
Andrij Liubka (1987), romancier, poet și eseist ucrainean, ca un ucrainean și ca un om cu ținut natal imediat după hotarele Uniunii Europene și a „Europei” politice în general, este unul dintre, probabil, cei mai buni ghizi pentru cititorul cel dornic să afle ce dracului se întâmplă acolo în dreapta sus, adică de ce? Ce doresc acești ucraineni și ce nu le permit „rușii”?
Dar Liubka, cel puțin ca beletrist, nu are ambiția să ilumineze nici pe cititorii domestici, nici pe cei străini; mai degrabă este dispus să amuze în mod inteligent pe cei care se întrezăresc deja în acest context zăpăcit și amestecat european-mijlociu-de-est. De aceea, Karbid este o realizare satirică și nu încă o istorie didactică despre cei buni și cei răi, despre Noi și Ei de orice fel.
Așadar, Mihailo Oleksiovici Civak, numit Karbid și autonumit Tis (după râul Tisa care trece prin orășeul lui, înainte de a intra în Ungaria și Serbia și de a se inunda în Dunărea, lângă Titel și Slankamen), este profe- sor de istorie, ,,un looser’’ între două vârste, un pic (sau un pic mai mult) zăpăcit și pierdut în lumea lucrurilor și a treburilor practice și materiale, bețiv și grandomaniac. Concetățenii lui înclinați spre expresii mai banale ar zice: ,,prostul’’. Tis, cum se întâmplă prea des cu inteligenții provinciali pretențioși, este un maaaare patriot, îndrăgostit de toate miturile și legendele „Ucraineității”, dar și mare militant al intrării Ucrainei în „Europa”. Cu toate acestea, locuind practic pe granița maghiară, această „Europa” îi este la îndemână, dar totodată cu totul inaccesibilă: el nu poate să călătorească acolo nici ca turist, pentru că n-ar obține viza.
Și, așa, deși complet lipsit de simțul întreprinderilor practice, într-o bună zi, Tis vine cu o idee care imediat îi se pare obiectiv genială: ar trebui săpat, în secret, un tunel care ar duce pe toți cetățenii orășelului său, dar și pe toți ucrainenii dornici de Europa, pe partea cealaltă: dacă deja Ucraina nu încape în Europa, să ajungă măcar toți ucrainenii acolo! Astfel și granița însăși își va pierde sensul, nu? Tis, se înțelege că, nu are nici mijloace nici calea să reușească. Totuși, el își împărtășește ideea unui prieten din tinerețe care e un bișnițar iscusit, prin toate granițele, apoi ei împreuna transmit ideea la niște pricepuți de spectru larg, inclusiv primarului. Foarte repede, ideea aparent utopistă a lui Tis începe să se realizeze… Cu un amănunt că nimeni în afară de el nu se gândește la ducerea filantropică a ucrainenilor în Europa, ci la trafic de orice marfă care, și fără tunel, le aducea câștiguri mari. Ei, bineînțeles, trăiesc foarte bine după graniță: suspendarea graniței ar fi un dezastru. Iar Tis, ca orice patriot sincer, este doar un tâmpit folositor în mâinile concetățenilor săi descurcăreți. În mâinile care, bineînțeles, pot deveni foarte periculoase, ba
chiar ucigașe…
Bineînțeles că nu o să vă spun tot ce s-a întâmplat în jurul tunelului – acolo sunt foarte multe minuni și întâmplări de tot felul, una mai haioasă decât alta, pentru că Ljubka se arată aici ca un fel de Ante Tomici*, dar mai amar și mai cinic – și nu voi spune nici dacă tunelul a fost construit sau nu, nici dacă povestea lui Tis are un sfârșit norocos sau, dimpotrivă, unul aspru. Mai important este că scriitorul Karbidului, printr-o poveste dusă haios și inteligent, țese o discuție fermecător stimulantă nu numai despre țara sa torturată și o părticică a ei de lângă graniță și „multi-culti” care, ca un obiect fără voința proprie trece prin secole dintr-o mână în alta a imperiilor (și, astfel, dar și prin alte lucruri, seamănă cu o versiune și „mai estică” a Voivodinei), ci și despre faimoasa Europa mijlocie-de est, îngrămădită în sandvișul între Vestul care e frustrant de departe și Estul care e amenințător de aproape. Și, cu toate acestea, ea în general nici nu lucrează în folosul său… Până la sfârșitul Karbidului veți afla dacă povestea mică a lui Tis are sfârșit norocos. Cât despre povestea cea mare, ucraineană, probabil hotărâtoare… Ea poate că abia a început și o vom citi chiar dacă nu vom dori.
Traducere din sârbă de Djura Miocinovic
