Costache locuia în mahalaua bunicii. Venea dintr‑o familie obișnuită, cu mulți copii, cu tată și mamă alcoolici. Se certau, și deseori se băteau. Costache era repetent și tăcut. Avea o privire încruntată și un corp voinic. Nu l‑am văzut niciodată zâmbind. Mâinile, bătătorite de muncă, cu palmele mereu strânse în pumn. Printre copii circulau diferite legende despre el. Că nu are sentimentul fricii și că noaptea merge în cimitir și dezgroapă morții. Le scoate dinții de aur și îi vinde ceasornicarului.
Toți copiii îl ocoleau și se temeau de el. Eu mă temeam cel mai tare. În primul rând, pentru că eram străin în mahala. În al doilea, fobiile mele erau alimentate de propaganda bunicii. Când nu eram chiar pe placul ei, zicea: „Ai, hai… că acuș îl chem pe Costache”.
Pentru toți copiii, ca și pentru mine, Costache devenise Omul Rău. Seara ne adunam în uliță să ne jucăm în nisip. Făceam castele. Când cineva făcea un castel mai calic și din gelozie voia să ne strice joaca, striga: „Vine Costache!” Noi, cu ochii turbați de spaimă, fugeam fiecare pe la casele cui ne avea de ne scăpărau călcâiele.
Într‑o zi mama m‑a trimis la bunica să‑i duc plăcinte cu vișine, pe care tocmai le scosese din cuptor. Erau fierbinți și suculente, și mama le‑a pus într‑o pungă, iar punga a învelit‑o într‑un ștergar de cânepă. Mergeam prin praful de vară cu rucsacul meu de vacanță și simțeam căldura plăcintelor de parcă aveam în spate un termofor. Era timpul când salcia era suculentă și în drum spre bunica încercam să meșteresc un fluier „de polițist”. În mâna dreaptă țineam cuțitașul meu elvețian, cadou de la tata, iar în cea stângă – crenguța de salcie. Mă apropiam de casa bunicii și nu știu de ce mă gândeam la Scufita Roșie, care nu se temea de lup. Eu tare mă temeam de Costache. În dreptul porții bunicii, colac peste pupăză, apare ca din pământ Costache, cu două găleți cu apă proaspăt turnate de la fântâna cu cumpănă.
Rucsacul cu plăcinta din spate se prefăcuse pe loc într‑un sloi de gheață. Rămăsesem așa stană în fața înevitabilei morți. Vocea mea devenise un pârăiaș secat și nu aveam nici cea mai mică forță s‑o strig pe bunica, care trebăluia prin curte la o aruncătură de băț. Cu acest sentiment fatal, aproape automat îi întind, foarte stângaci, lui Costache cuțitașul meu elvețian, iar de pe buzele mele tremurânde se rupsese o frază la nimereală.
„Ia‑l… ți‑l dau ție. E bun de curățat nuci”. Ochii lui Costache se făcură brusc ca două portocale maronii, iar fața se înălbi ca piatra de var. Se uită la mâna mea și la lama strălucită a cuțitașului elvețian, lăsă gălețile să se prăbușească la pământ și o rupse de fugă în direcția de unde venea.
Nu l‑am mai întâlnit mult timp pe Costache. Primăvara, pe toți băieții de vârsta lui i‑au luat la armată, iar pe Costache l‑au lă‑ sat acasă. Era surd din născare și de o bunătate rară.
Cănd m‑am întors din armată, am venit s‑o văd pe bunica. Sub nucul de lăngă casă, stătea Costache cu o prăjină în mănă. În lipsa mea devenise ajutorul ei. Venise să scuture nucile. Din buzunarul de la pantalonii ponosiți, legat cu o ață de feștilă, atârna cuțitașul meu elvețian.
