sau De ce cine nu face purici pe nicăieri ar face mai bine să rămână acasă
(probabil inexactă, eventual idealizată sau chiar fictivă, dar în mod sigur sinceră și bine intenționată – poate accidental falsă – cronică de familie)
Motto:
Banc incorect politic. Tovarășa învățătoare, la ședința cu părinții: „Stimați părinți, copiii au crescut, e cazul să‑i inițiați în aspectele mai sensibile și mai delicate ale vieții, precum înmulțirea, perpetuarea, sexul… Spuneți‑le că e ceva obișnuit, că așa se întâmplă în natură, și la puișorii de găină, și la păsărele, și la floricele, și la albine…” Tatăl lui Bulă, acasă: „Băi Bulă, ții tu minte când am fost noi astă‑vară la mare fără maică‑ta?” „Da, tată.” ”Și ții minte noaptea când a venit tipa aia mișto la noi și n‑a mai plecat până dimineața?” „Da, tată.” „Și ții minte ce i‑am făcut noi doi?” „Cum să nu, tată?” ”Păi, vezi, băi Bulă, așa e și la albine.”
Străbunicul a fugit din țara care reprezentase la un moment dat culmea și mândria nobleții europene (deși imitată după tradiția și strălucirea altei țări, care se răfuise cu nobilii și cu mândria lor cu un secol și ceva înainte), convins fiind că tradiția democratică europeană avea să răzbune și să înăbușe curând acest „accident al istoriei” (în eventualitatea că nu avea să se sufoce singur, desigur) și că, într‑o permanentă stare de veghe, trupele țărilor prietene întru democrație își vor spori nivelul de concentrare la cel de alertă sau chiar de război, spre a‑i izbi cu toată forța militară a democrației pe uzurpatorii vechilor, bunelor și blajinelor tradiții moștenite din strămoși. Dar atunci când s‑a dovedit că singura forță militară capabilă să lovească pe meleagurile acelea făcea acest lucru fără să‑i pese prea tare de victimele colaterale, străbunicul a constatat cu o înțelepciune al cărei adevăr era egalat numai de inutilitatea ei: «… Это не правильно! (Eto ne pravil’no!) Где политкорректность? (Gde politkorrektnost’?)» Filologul – și mai ales acela specializat în etimologie – mi‑ar putea demonstra, probabil, că pe vremea aceea nu se vorbea așa. Totuși, bunicul, pe atunci copil, avea să susțină că a auzit cu urechile lui de la tatăl său această alăturare ciudată de sunete care l‑a urmărit după aceea toată viața. (Și nu numai pe el, îmi permit să adaug, ci întreaga noastră familie. Dar la momentul respectiv, nici bunicul, nici străbunicul nu aveau cum să intuiască acest lucru.) Așadar, dacă bunicul nu s‑a înșelat, străbunicul (meu) și tatăl (lui) a(u) „inventat” (cel puțin la nivelul familiei noastre) un cuvânt / o expresie creatoare de istorie (și mai ales de istorii și de isterii). Ceva mai târziu, dezmeticindu‑se din calambururile de circumstanță și conștientizând că urmau vremuri în care не правильно avea să devină правило, străbunicul și‑a strâns în câțiva săculeți minusculi ce‑i mai rămăsese dintr‑o avere de trei ori cât aceea a de curând masacratei familii împărătești, și‑a adunat copiii adăpostiți printre rămășițele hambarelor arse de drept‑credincioșii mujici, a extras‑o pe străbunica dintre ruinele conacului bombardat cu zel de armata țării, până mai ieri imperială și devenită peste noapte revoluționară, a zis: „Padiom!” și întreaga familie a pornit la drum sub acoperirea îndoielnică a întunericului, furișându‑se din codru defrișat în codru pustiit, spre a se mai opri de‑abia după trecerea ilegală a graniței cu statul vecin, care profitase de întâia burzuluială transcontinentală spre a‑și declara o efemeră independență. Dar pe atunci, nici bunicul, nici străbunicul nu puteau ști că era efemeră, așa că au ținut‑o pe a lor („Ochin harasho! Eto pravil´no!”), lăudând spiritul de inițiativă și curajul tânărului stat. Sentință de care străbunicul nu s‑a dezis nici măcar când tânărul stat le‑a cerut să‑și răscumpere la un preț enorm o moșie de pe teritoriul său pe care familia o stăpânise din moși‑strămoși. „Este dreptul lor”, nu s‑a lăsat străbunicul. „Sunt la ei acasă.” Iar una dintre mătuși afirmă că în acel moment străbunica, „o adevărată mamă de familie bună, care își iubea copiii, soțul, moșiile și pe Dumnezeu”, cel mai probabil în această ordine, ar fi reacționat: „Nu mă pricep eu la politică, dar știu una și bună: chestia asta o fi polit, dar pravil’no nu e. Și mai știu ceva. Că n‑o să facem prea mulți purici nici pe‑aici”. Iar străbunicul i‑ar fi răspuns cu tonul său blând și ușor tremurat dintotdeauna: „Ai perfectă dreptate, draga mea. Nu te pricepi deloc la politică”. După care ar fi depus enorma sumă cerută de funcționarul tânărului stat independent și ar fi semnat hârtiile de rigoare pe unica laviță funcțională din clădirea dărăpănată a poștei unde poposiseră, reintrând astfel în proprietatea a ceea ce îi aparținuse din vremuri imemoriale. Bunicul și străbunicul aveau să fie puși la index cu nume și prenume în câteva dintre manualele de istorie pe stil nou, odată cu clasa socială în care fuseseră încadrați și care ar fi avut pe conștiință tot răul și toată „nedreptatea istorică”. Iar faptul că își părăsiseră „mișelește” patria străbună, care oricum îi condamnase la moarte în contumacie, nu le‑a ușurat cu nimic încadrarea. Pe scurt, a treia generație a familiei, în speță mama și frații ei, a(u) luat contact cu noțiunea de ne pravil’no, „nedreptate istorică„ (incorectitudine politică avant‑la‑lettre) în mod „oficial”, din cărțile de istorie, în contexte legate direct de tatăl și bunicul ei. „Noroc” că între timp familia fusese nevoită să părăsească în mare viteză și teritoriul tânărului stat independent, care, din cauza războiului civil pus la cale de vechea patrie‑mamă, risca să redevină trup credincios din trupul pe stil nou al acesteia, adică republică unională în loc de gubernie. Ceea ce s‑a și întâmplat după nu prea mult timp, în schimb cu mult succes ideologic. Ocazie cu care generația mamei a aflat că ceea ce generația bunicului aflase de la aceea a străbunicului, și anume că independența – oricum dusă pe apa sâmbetei – a tânărului stat fusese pravil’no, nu mai era adevărat: de fapt, fusese ne pravil’no, iar copiii aveau îndatorirea patriotică de a nu uita niciodată aceasta, dar și de a‑și denunța părinții sau bunicii retrograzi, pe care i‑ar fi auzit exprimând păreri contrare sau chiar diferite. Altfel, ar fi fost ei înșiși ne pravil’no, mergând de‑a surda contra curentului „firesc” al istoriei. Am scris mai sus „noroc că” și nu degeaba am pus expresia între ghilimele. Nu că destinul nostru de fugăriți de‑a lungul a trei generații (eu fac parte dintr‑a patra) s‑ar fi intersectat prea des cu traseele zeiței Fortuna, dar faptul că părinții și bunicii mei au fost nevoiți să „evadeze” și de pe teritoriul tânărului stat cu independența efemeră a reprezentat, într‑un fel, o șansă pentru mama – șansa de a se naște la dreapta (și nu la stânga) unui râu care, pe vremea aceea, însemna o parte a frontierei neoficiale a Europei (formal) democratice, de a învăța într‑o limbă cu grafie latină și în cadrul unui regim (și implicit al unui sistem de învățământ) care, cu toate limitele și defectele sale, avea totuși meritul de a nu‑și fi propus să spele creiere și să își construiască învățăturile pe filozofia maniheistă a „dreptății istorice”. Pe de altă parte, de peste graniță, „șmaicherii» (traficanții transfrontalieri ai vremii) aduceau tot ce ți‑ai fi putut dori la nivelul stomacului, al ficatului sau al sexului deșănțat (fiindcă nici în Mama Imperial‑Unională, nici pe teritoriul tânărului stat care se jucase de‑a independența nu producea nimeni nimic pentru creier sau pentru suflet), inclusiv nou editatele manuale pline de „nedreptăți istorice”, „clase sociale progresiste” și „retrograde” și de istorie masacrată. Astfel încât mama, dar și părinții și bunicii săi, deși obligați să învețe la vârsta copilăriei, a maturității, respectiv a senectuții o limbă străină pentru care nu erau câtuși de puțin pregătiți, au avut posibilitatea de a compara ceea ce lăsaseră de două ori în urmă cu ceea ce găsiseră aproape din întâmplare, trecând, hăituiți de trupele neoimperiale, râul care ridică și astăzi pentru noi atâtea sensibilități dureroase. Și au mai avut posibilitatea de a pricepe sau a intui, mai mult sau mai puțin (in)direct, cam ce anume însemnau noțiunile de „injustiție istorică”, „ne pravil’no”, „legitate” / „obligativitate socială” și, chiar dacă la modul cel mai abstract, nu neapărat formulat ca atare sau arătat cu degetul, dar în mod sigur intuit cu toată spaima și panica omului care se teme (și nu fără rost) să recadă in capcana nenorocirii de care a scăpat de două ori la limită, „incorectitudine politică”. Și tot bunicul este cel care afirmă că, la numai câteva săptămâni după ce dramaticele evoluții istorice ale momentului aveau să‑i oblige să mai fugă o dată, traversând celălalt râu (acela cu granița veche‑înnoită), mama, pe atunci copil în vârstă de șapte ani, avea să repete de câteva ori, îngrozită, dar altfel fără urmă de accent în idiomul care, din limbă obligatorie de adopție le devenise tuturor aproape limbă maternă: „incorect… politic…”, „incorect… politic…” În mod evident, eu nu am alte indicii despre ceea ce s‑a petrecut atunci decât din poveștile pe care mi le‑au spus aceia care au trăit acele vremuri. Nu i‑am auzit nici pe străbunicul, nici pe mama referindu‑se la ceea ce avea să devină obsedanta sintagmă din zilele noastre. Știu numai ce îmi povestea bunicul și, fără a avea vreo posibilitate să‑i „verific”, înclin să‑i cred, în ciuda unor inadvertențe de natură, așa cum scriam mai sus, în primul rând lingvistică și apoi etimologică. Cert este însă că, la fel ca și în familia mea, noțiuni și combinații de cuvinte înspăimântătoare deja prin radicalismul lor semantic, dar și prin pronunțarea aspră, apăsată, adesea intenționat agresivă a celor care le utilizau în arsenalul zilnic al propagandei, au fost asociate, în mod dramatic, în mințile a milioane de alte victime ale acelor vremuri și mentalități cu condamnările cu mânie proletară din perioadele de glorie ale stalinismului, cu procesele contrafăcute ale adversarilor politici care trebuia eliminați, cu un anumit sentiment de vină nedefinită și inexplicabilă indus lor, celor indezirabili, de către puternicii zilei și diabolicii lor specialiști în manipulare, printr‑o specie de lent, dar intens și necruțător Positionskrieg al nervilor pe viață și pe moarte. Aproape fiecare substantiv care amenința să pară prea benign, neutru, prea „slab”, prea puțin amenințător era imediat dublat, în scopul de a‑i amplifica efectul coercitiv scontat, cu epitete de tip social, politic sau istoric, eventual drept sau just, la dispoziția inepuizabiului arsenal lexical de castrare a creierelor indezirabile aflându‑se de fiecare dată alternativele negative introduse, în general prin in sau ne. (Ne)dreptate istorică, (in)justiție istorică, (i)responsabilitate istorică, politică (in)justă, exploatarea omului de către om, deviație de dreapta/stânga, alunecare de la linia oficială („sănătoasă”), revizionism, critică (ne)constructivă / din exterior / din interior, linia directoare, element (ne)sigur, atitudine șovăielnică, poziție (in)corectă, atitudine (in) corectă, (in)corectitudine politică. Pe scurt, indiferent dacă expresia incriminată făcea cu adevărat sau nu parte din vocabularul mamei și al străbunicului meu, acest gen de expresii și modul de gândire dictatorial, ab
