Când treci de 40, îți amintești că e cazul să faci mai des analize și, mai ales, să nu ignori unele semnale ale corpului. Astăzi am dat sânge. „Oho, câți litri avem de extras”, mi‑a zis negresa cu ochi negri și cercei albaștri văzând carnețelul cu patru file (trimiterea) cu care m‑am prezentat. „Of, nu‑mi mai ziceți, că mor de frică”, îi răspund. Râde. „Eu sunt Rebeca. Tu?” „Anda.” „Ok. Îmi place rochia ta de blugi, zice. Din păcate, eu doar îmi cos. Am sânii prea mari.” „Păi, puteți lua o mărime mai mare și ajusta pe lateral, îi zic. Am o croitorie în România și cunosc niște șiretlicuri.” „Mersi de pont”, zice. „De unde sunteți?” întreb. „Din New York”, îmi răspunde. „Și de ce v‑ați mutat? Cu ce e mai bine în Londra?” o provoc curioasă. „E mai liniște.” „Zău?” îi zic. „Da, răspunde Rebeca. Aici toate se închid seara – metroul, restaurantul – și se face liniște. Iar odihna e vitală, că apoi veniți, uite‑așa, ca muștele la analize. Iată, de exemplu, tu de unde ești?” „Din Moldova”, îi răspund. „Păi, uite, în New York poți merge să mănânci la restaurant cu specific rusesc la orice oră și nu e sănătos. Sau, stai, voi, moldovenii, nu sunteți ruși. O știu de la niște colegi moldoveni. Scuză‑mă. Dar ai prins ideea, da?” Am muțit de uimire. Asta o voi scrie neapărat, mi‑am zis. Să ajungă și la urechile celor care încă fac confuzie.
Și mai știți ceva? Nici nu am simțit acul. „Poveștile, zice Rebeca râzând. Așa îi aburesc pe toți fricoșii.” Și eu, care mă credeam expertă.
„Iar cerceii sunt de pe Amazon. Opt lire perechea. Blue topaz se numesc”, îmi zice la despărțire. „Mersi de pont”, îi răspund. Fug, deși concluzii ar fi mai multe. Vă las pe voi.
