Ești un student flămând și extenuat după cursul care s-a încheiat abia la ora 19:40. Te întorci la cămin, iar în fața ușii îți dai seama că nu găsești cheia. Ai pierdut-o? Ai uitat-o în cameră? Oricum, ușa e încuiată, iar tu nu poți da de colegul de cameră. Simți un val tăios și rece de frustrare cum îți inundă creierul, îți încleștează dinții, îți dizolvă discernământul și izbești furios cu pumnii și picioarele în ușă.
Ești un om bine aranjat, cu o afacere prosperă și te întorci seara de la birou, având o stare de mulțumire și satisfacție. Stai așezat pe bancheta moale din spate a noului Bentley care te-a costat juma’ de milion. Îl rogi pe șofer să mărească viteza și exact atunci rămâneți blocați într-un ambuteiaj interminabil. Te simți ca un leu în cușcă, devii furios și începi să trântești cu pumnii în ușa mașinii, având senzația că ziua și viața în general sunt ratate.
E demonstrat că reacțiile de frustrare vin mai mult din mintea noastră, decât din lucrurile exterioare de care ne agățăm, crezând că ele sunt cauza sau că ele ne vor rezolva nemulțumirile, că ele ne vor trata de izbucnirile violente și senzațiile amare ale unei minți impetuoase, deci bolnave.
Poți deveni frustrat că nu-ți găsești telefonul sau din alte câteva milioane de motive. Uneori, rădăcinile frustrării se întind adânc în timp și în experiențele noastre de viață, nu întotdeauna din cele mai fericite. Lumea în care trăim e din ce în ce mai grăbită, mai nevrotică, mai plină de informații irelevante la care se mai adaugă multe altele printre care și prostia naturală a lui Homo Sapiens, lucruri care duc la pierderea echilibrului mintal. O minte care se aseamănă cu un om ce cade în gol de la etajul o sută. Pernele de amortizare nu sunt întotdeauna eficiente, iar eu cred că cea mai bună soluție este să-l convingi să nu mai sară de la etajul o sută. E posibil să facem asta cu mintea noastră? Cum? Prin cultură. Hrănind mintea cu artă, cu lecturi de calitate, stimulând-o intelectual îi oferi noi perspective, îi deschizi ușa către imensitatea cerului care ar trebui să ne topească toate mâniile, cum credea Simone de Beauvoir.
În fine, scopul acestui articol scurt nu este să disece într-o analiză completă fenomenul frustrării, ceea ce este imposibil. Dar acela de a vă motiva să deschideți ușa culturii, pentru că ea este în stare să vă convingă că nu tot ceea ce vi se întîmplă poartă amprenta tragediei și, la urma urmei, chiar și în fața dramei inevitabile, ca în cazul lui Socrate sau al lui Seneca, se poate reacționa cu înțelegere și cu demnitate.
Manifestările de furie apar dintr-o convingere copilărească potrivit căreia nici o frustrare nu a fost prevăzută în contractul de viață. Oamenii țipă că nu-și găsesc cheile, pentru că ei cred într-o lume în care cheile nu se pierd, sublinia, foarte reușit, Alain de Botton. Ori Seneca încearcă deja de două mii de ani să ne explice că așteptările noastre trebuie să fie ancorate în realitate și să nu mai zbierăm când cele nefondate nu se îndeplinesc: „Când cina întârzie câteva minute, ce rost are să izbim cu pumnul în masă? Ori să spargem paharele? Ori să ne dăm cu capetele de pereți?” Trebuie să ne împăcăm cu imperfecțiunile inevitabile ale existenței și să nu credem într-o lume în care muștele nu-s iritante sau țânțarii n-or să vrea să ne sugă sângele.
În orice moment putem suferi un accident care să ne ia viața sau sănătatea, pentru că lucrurile la care nu ne așteptăm ne afectează cel mai rău și trebuie să ne așteptăm la orice. Fortuna îți zâmbește dimineața, iar la amiază te strivește. Viața are legile ei de nezdruncinat, iar dacă înțelegi acest lucru, nu te vei mai ascunde în spatele speranțelor, dar vei încerca să găsești liniștea interioară acolo unde îi sunt izvoarele adevărate. Drumul nu este simplu, drumul nu este ușor, dar pentru a crește calitatea vieții merită început. Iar la final, vă las cu cel mai liniștitor gând de la Seneca: „Dacă vrei să alungi orice îngrijorare, acceptă ideea că lucrul de care te temi cel mai mult că s-ar putea întâmpla chiar se va întâmpla”.
