Dacă am fi mai puțin nombriliști, dacă ar fi să fim atenți la semnele de carte lăsate de Doamna Istorie (care, din câte se știe, nu este un învățător tocmai bun, dar un zelos supraveghetor, care pedepsește fără milă și sentiment lecțiile neînvățate) pe ici-colo pe mapamond, am afla lucruri uimitoare, iar cea mai consternantă (pe alocuri umilitoare) descoperire ar fi probabil faptul că toate durerile noastre, seculare și nou-nouțe, naționale sau individuale, nu sunt nici cele mai cele, nici unice și nici, din păcate, specifice sau rare…
Nu vom persista inutil asupra acestui gând, căci se știe că durerea și suferința sunt strict individuale și mereu la superlativ.
Nu vom îndemna nici la a înlocui tradiționalele lecții de istorie cu vizionarea filmelor de epocă, oricât de meseriașe ar fi ele. Dar filmele istorice (vorbim, bineînțeles, de filmele produse în țări în care libertatea expresiei nu stă departe de libertatea gândirii) sunt ca niște ferestruici întredeschise care ne incită să ne uităm cu multă curiozitate înăuntru. Filmele despre care vă voi povesti astăzi, foarte diferite, ne vin din țări spre care privim astăzi cu multă invidie și jind. Dar să nu uităm că au avut și ele parte de lotul lor de suferințe…
Belfast (Kenneth Branagh, Marea Britanie, 2021). Kenneth Branagh ne trimite în îndepărtatul an 1969. Buddy, un băiat de doar 9 ani, crește într-o familie de protestanți, într-un cartier muncitoresc din capitala Irlandei de Nord. Are o copilărie destul de fericită, protejat de familie și viața de cartier. Dar toate încep să se năruie puțin câte puțin: de la început ca un zgomot de fundal, apoi cu erupții din ce în ce mai răsunătoare și mai violente în prim-planul vieții băiatului și al familiei lui, ura și violența sfârșesc prin a-i elimina din peisajul urban.
Realizat cu măiestrie, filmul a fost premiat la Oscars și la Golden Globes 2022 cu exact același premiu: pentru cel mai bun scenariu. British Academy Film Awards l-a desemnat drept cel mai bun film britanic al anului, la Festivalul de film de la Toronto a luat premiul publicului, la fel precum și alte câteva premii de mai puțină importanță.
Producătorii filmului ne spun că Kenneth Branagh ne prezintă o poveste autobiografică. De unde i se trag și toate hibele, dacă ar fi să căutam pete pe Lună. De îndată ce înțelegem asta ne împăcăm cu imaginea prea edulcorantă, idealizată a familiei lui Buddy (probabil, așa trebuie să rămână în memorie bunicii, părinții…, dar mai ales, cu siguranță, doar așa trebuie povestită propria familie celorlalți), cu acea imagine idealizată a cartierului copilăriei (de-ați ști cu câtă dragoste aș descrie eu căminul familial și cartierul 6 în care am crescut la Bălți!)… Vom încerca să trecem și peste faptul că Branagh a căzut pradă unei mode mai recente cinematografice, a alb-negrului, care mie, unuia, îmi pare rareori justificată (Roma (2018), Mank (2020) etc.). Dacă omitem condescendent aceste detalii, descoperim o realizare excepțională, o anamneză a unei societăți care încet, dar sigur se scurge în mocirla răului…
Kenneth Branagh ne povestește până la urmă o durere. Durerea sa, bănuiesc, dar și a întregului popor irlandez.
Cum m-am îndrăgostit de un gangster (Jak pokochałam gangstera, Maciej Kawulski, Polonia, 2022). Cinematograful polonez e cu certitudine pe val! Și nu doar pentru faptul că reușește regulat să surprindă cu realizări meseriașe, dar și pentru faptul (e o impresie personală) că polonezii reușesc, film după film, să dezvolte un soi de stil aparte, specific polonez. Dar despre acest stil vom scrie poate cu ocazia următorului film (cu certitudine, nu va întârzia) ce ne va minuna.
Maciej Kawulski ne prezintă o saga (sunt totuși tocmai trei ore de film!) despre ascensiunea și declinul unui gangster renumit din Polonia, Nikode „Nikoś” Skotarczak. Pentru ca să înțelegeți mai bine genul, ar trebui să continuăm lista cu filme recent apărute din exact aceeași categorie: The Irishman (2019), The Gentlmen (2019), Legend (2015). Cum m-am îndrăgostit de un gangster își merită locul în acest șir, fără îndoială.
Dar în afara faptului că este un excelent film cu și despre bandiți, Kawulski ne prezintă și un foarte curios document istoric despre Polonia anilor 1990! A reproduce o epocă istorică este cu atât mai complicat cu cât există mai mulți spectatori – martori oculari ai epocii. Din păcate, nu am cunoscut Polonia anilor ’90. Dar am cunoscut Republica Moldova.
30 de ani mai târziu, Republica Moldova își tot strigă durerea și privește cu jind și invidie către Polonia, care face filme minunate despre anii ’90 ai secolului trecut.