Această piesă a fost inspirată de istorii reale, amintiri, sentimente ale oamenilor din Mariupol și regiunea
Kiev (inclusiv ale autoarei), care au supraviețuit, s-au salvat la momentul scrierii piesei. Mulți însă nu au reușit…
A TREIA Și ce ne ajută că ne presărăm cenușă pe cap?
A PATRA Ne ajută să înțelegem comportamentul altora. Ne putem baza doar pe noi înșine; haideți să ne gândim cum ieșim de aici. Pentru a reuși trebuie să ne amintim cum și unde am ajuns…
A TREIA Ei, îmi amintesc eu ceva. Și? Cu ce ne ajută dacă nu-mi amintesc principalul?
PRIMA Ajunge atâta vorbăraie! Mai bine vedem cum facem. Ce avem?
A DOUA Avem o mitralieră.
PRIMA Apropo, cineva promitea că ne învață să tragem. Eu una sunt gata.
A DOUA Și eu sunt gata de acum…
A PATRA Bine… Chiar am promis. (Către a treia) Tu? Ești gata?
A TREIA Eu? Eu nu…
A PATRA Deci tu n-ai scăpat de spaimă?
A TREIA Spaimă? Nu știu dacă e spaimă. Nu vreau să împușc, atât.
A PATRA Poate ai chef de altceva? Ce îți plăcea să faci înainte? Ceva deosebit?
A TREIA Ce mi-a plăcut?… Deosebit? (Se gândește.) Să cânt. E deosebit sau nu?
A PATRA Merge! Încearcă să cânți ceva, orice.
A TREIA Nici măcar nu știu ce. Nu vreau nimic acum.
A PATRA Ascultă-ți intuiția. O să-ți prindă bine. (Către celelalte) La arme! În primul rând, vă arăt cum dezasamblați și asamblați mitraliera. Și apoi cum să trageți. Clar?
(A Patra arată cum se dezasamblează mitraliera. Prima și a doua urmăresc mișcările, apoi exersează. A treia începe să intoneze o melodie fără cuvinte, apoi se oprește brusc.)
A TREIA Vă place blues-ul?
A PATRA Ciudată întrebare. Ce legătură are?
A TREIA Nu pricepi? Cânți blues când treci printr-o mare suferință sau tristețe, dor sau confuzie… Cânți blues când ai vreo durere insuportabilă, pe care totuși o suporți. Când o persoană dragă se simte rău… În viața aceea – dinainte de război – cântam la chitară și cu vocea… Mi-am amintit de blues și de legenda răscrucii celor patru drumuri la care poți să te întâlnești, să vorbești cu Diavolul… Dacă tot suntem în preajma iadului, de ce nu? Trebuie neapărat să fie prezent în iad?
A PATRA De ce îți trebuie Diavolul?
A TREIA Mi-aș da viața să-mi întorc soțul și pruncul… Dacă cerul e închis pentru noi, ce să ne facem? Oare putem fi speriați cu iadul?
A PATRA Nu știu, dar nu l-aș chema pe Tartarot, pentru că răul poate fi fără capăt.
(A Treia începe un cântec de leagăn, mai întâi fredonând melodia, apoi și versurile. A Patra se oprește, lasă mitraliera, ascultă o clipă și i se alătură cântând.)
A TREIA Cunoști acest cântec?
A PATRA I-l cântam băiețelului meu… Îmi amintesc acum povestea de dinainte… Istoria… Sunt profesor de istorie. Uneori e înspăimântător să constați că istoria se repetă în variantă și mai proastă. Ca profesor, o înțeleg – istoria. Când o lecție nu este învățată, nu e asumată, te enervează, stabilești sarcini suplimentare pentru a te asigura… Ei, uite că iar mă concentrez pe disciplina de predare… Pentru mine istoria a început, probabil, ca pentru toată lumea – cu bubuiturile de explozii… M-a trezit pisica, a prins să mă maseze cu lăbuțele. Trezirea, somnoroaso… Prima explozie a răsunat în alt cartier. Și m-am gândit că, poate, va trece… Ca data trecută, când ai noștri i-au scos foarte repede din oraș. O zi sau două-trei, cel mult o săptămână, dar vor fi alungați… Precis ne vor ajuta America, Europa… Că n-om fi singuri pe lume…
Însă rachetele sunau tot mai aproape, spaima creștea… Mi-am dat seama că trebuie să
fug, să-mi salvez fiul. Trăim împreună, nu are tată… Sau mai degrabă are, dar… ce folos. L-am născut târziu, acum, la opt ani, e isteț foc… Băiatul este tot ce am pe lume… Când ne-am decis să plecăm, orașul era deja blocat. Am zis că vom prinde momentul… N-am coborât în adăpost – am încercat o dată, dar drumul era lung, friguros și murdar, apoi pisica… s-a lipit de mine, strâns de tot, n-am putut face nimic… Am zis să ne adăpostim pe hol, printre pereții noștri… De parcă ne-ar fi salvat… Mereu stăteam cu urechile ciulite. Am învățat să distingem și cele mai neînsemnate sunete… ca un joc, un concurs de ghicitori… Apoi
au răsunat sunetele metalice ale exploziilor, rachetele loveau bezmetic. Băiatul meu spunea că tropăie un uriaș de fier în jurul orașului… Mi-am imaginat cum calcă peste clădiri, peste oameni… Inventam împreună un basm despre fiorosul căpcăun. Nu aveai cum să te ferești din calea monstrului… Am născocit un final fericit despre cum apare Fantoma din Kiev, luptă cu avioanele, le doboară și apoi învinge gigantul… Fantoma era supereroul nostru, pentru că tinerii nu mai credeau în eroii americani… Eu credeam în Forțele Armate, dar până acum această credință nu m-a prea ajutat… Trebuia să mă adun… Am încercat să-mi distrag atenția… Mai întâi am citit știrile și tot felul de glume și meme-uri… Ca cea cu borcanul de castraveți care a pocnit o dronă, cu tancul șparlit de un tractor. Chiar am râs… Și când a căzut internetul, ne distram cu diferite jocuri de cuvinte sau „douăzeci de întrebări”… Rezervele noastre de hrană și apă se epuizau. Nu mă puteam uita în ochii flămânzi ai băiatului. Nu știu ce este mai rău – să mori după explozie sau să-ți vezi copilul murind de foame? Trebuia să găsesc o soluție. Să plec în căutare de hrană… Nu știam cum să fac – să-l las singur sau să-l iau cu mine? Ce era mai periculos? Am decis să plec singură… Dar imediat ce am ieșit, duhoarea era îngrozitoare. Nu am înțeles ce mirosea… Erau cadavre… Vecini, străini… Pe prispe, prin curți, pe stradă, chiar și pe balcoane… Nimeni nu i-a luat, nu i-a îngropat… Și n-am putut continua… Eram literalmente paralizată. M-am întors… Apoi am primit un telefon de la sora mea (uneori apărea semnalul): blocul lor încă nu fusese lovit… Ea a spus: bineînțeles, veniți la noi. Numai că nu avem mâncare… Nu face nimic, îmi spune ea, avem noi câte ceva, împreună ne vom descurca. Eu am băiat, iar ea o fată, de 7 ani. Sunt o mamă singură, ea este văduvă… Am ajuns acolo; mâncarea s-a terminat destul de repede… Există o suferință mai grea decât foamea – lipsa apei. Doamne, la ce am ajuns – ne bucuram de zăpadă, că se poate topi! Apoi vecinii ne-au sugerat să scurgem apa din calorifere… La vremea aceea se părea că uite, uite, în curând vom fi salvați. Cu siguranță, lumea din jur vede ce se întâmplă, nu ne poate lăsa de izbeliște… Apoi am realizat că poate… M-a copleșit disperarea… Când vorbeam despre
Holodomor la lecțiile de istorie, eram întrebată: cum de cei din apropiere și țări întregi au permis această crimă? Acum înțeleg… Toate proviziile noastre s-au topit… Eu și sora mea am hotărât: fie ce-o fi, una dintre noi trebuie să meargă după apă și mâncare, iar una să stea cu copiii. Am tras la sorți și a ieșit ea… A plecat… și nu s-a mai întors. O zi, două… A treia zi mi-am pierdut speranța. Apoi am auzit un zvon oribil precum că deportează lumea forțat. Treci printr-o tabără de filtrare și apoi ești deportat. Filtrarea este atunci când aleg: pe cine să omoare deodată și pe cine să trimită undeva în Siberia, să-l tortureze acolo. Și asta m-a speriat mai tare decât orice atac cu rachete. Era clar că nu voi trece de filtrare. Sunt profesor de istorie… Ucigașii mei îmi vor răpi copilul, îl vor face „ienicer” sau îl vor trimite pentru trafic de organe… Iar fata!… Și mai îngrozitor… Pe scurt, trebuia să găsesc o ieșire. Oricum, dar să plecăm. Și apoi, ca răspuns la rugăciunile mele, am auzit de la un vecin despre coridorul verde. Am adunat tot de ce aveam nevoie – documente, fotografii, niște lucruri, doi copii și o pisică – și duși am fost. Orașul era de nerecunoscut: stâlpi rupți, fire pe jos, obuze, clădiri distruse pe jumătate sau cu ferestrele sparte, moloz, murdărie peste tot… Cei mici au spus că este ca într-un thriller despre o apocalipsă zombi. Și este adevărat, pentru că, asemenea zombi-lor, ei ne trag în trecut, în această groază sovietică demult îngropată… Însă i-am gonit din gând pe morți. De cei vii trebuia să am grijă: de fiul meu, de nepoata mea… Când am ajuns lângă autobuzele de evacuare, am văzut un băiat de 5 ani pe asfalt, lângă părinții săi uciși. L-am prins cu o mână și cu cealaltă am luat rucsacul întins lângă el – în speranța că există niște documente. Ca să-l liniștesc, i-am dat să țină pisica… Așa că am fugit la autobuz cu trei copii și o pisică… Nu știam ce voi face cu trei copii, pentru că abia mă puteam îngriji de propriul fiu. Dar nu puteam să-i las… Pentru că aceste lagăre, această deportare și „denazificare” sunt îngrozitoare… Dacă or fi vrut să le ardă fețele și să le taie degetele… Denazificare? Există oare persoane fără naționalitate? Nu. Există persoane fără față? Nu este oare acela un robot biologic? Un sclav fără chip? Au existat naziști ce au schimbat numele oamenilor în numere. Oamenii nu sunt fără față și națiunile nu sunt fără nume! Aceștia noi sunt și mai răi: „denazifică” bebeluși, animale, copaci, clădiri și poduri… Distrug totul, absolut totul! Cu toate astea, noi suntem numiți naziști. Nu, naziștii sunt cei care îi atacă pe alții, iar cei care își apără pământul sunt eroi. Noi nu i-am atacat; ne-au atacat ei pe noi și alte națiuni de multe ori. Și lumea privea și tăcea. De secole! În al Doilea Război Mondial, un rău l-a învins pe altul, apoi și mai rău, a purtat un război hibrid zeci de ani. Dacă acestea sunt evidente pentru mine, o simplă profesoară de istorie, cum să nu le fie clare mai marilor lumii?! Și ei toți mai nu au condus omenirea la o apocalipsă zombi! Dacă omenirea nu se unește pentru a se elibera de această grozăvie, va veni sfârșitul… (Pauză) Mi-am amintit ce s-a întâmplat după – autobuzul a fost împușcat. Au anunțat „coridoare verzi” pentru a le fi mai ușor să împuște în noi. Am fugit într-un garaj subteran, ochii mi-au fost orbiți de faruri, apoi o explozie și… întuneric… Unde mă aflu acum? Nu știu. Și copiii? Nu știu. Am făcut oare bine încercând să-i salvez? I-am pierdut oare? Nu știu! Și chiar dacă este înfricoșător să-ți amintești, cred una: memoria ne salvează de haos și ne face oameni…
(A Patra suspină. Femeile o înconjoară și încep să o mângâie, poate chiar o îmbrățișează.)
A DOUA Copiii tăi au scăpat, crede în asta. Dacă nu știi, înseamnă că există speranță, chiar tu ai spus-o.
A TREIA Ai făcut totul bine. Și de fapt ești o eroină. Eu doar pe mine m-am salvat, dar tu…
PRIMA Super tare… Mi-ar fi plăcut să am asemenea profă de istorie…
A PATRA Mulțumesc, aș vrea atât de mult să cred… Și totuși, unde suntem? S-a prăbușit garajul subteran și am adormit? Cine are nevoie de mine? Și copiii? Au scăpat? Doamne, cum ne putem păstra credința?…
A DOUA Am încetat să mă rog după moartea mamei – am căzut în disperare…
PRIMA Eu nu am crezut în general… Mergeam la biserică cu părinții, dar mă plictiseam teribil…
A DOUA Sub bombardamente, m-am rugat să închidă cerul. Și ce? Nimic.
A TREIA De ce nimic? La urma urmei, suntem în viață. Și cerul deasupra noastră este închis.
PRIMA Oare nu poate pătrunde aici o rachetă? Sau o bombă?
A TREIA Dar nu a pătruns vreuna, nu. Și nu auzim bombardamente… Doar liniște.
A DOUA E liniște de ceva vreme…
PRIMA Crezi că ți-au fost auzite rugăciunile?
A TREIA Principalele mele rugăciuni au fost pentru copilul și soțul meu. Și n-au fost ascultate.
A PATRA Nu ai cum să știi. Un cer închis… Într-adevăr, l-am cerut cu toții… Se spune că Dumnezeu nu are alte mâini decât ale noastre…
A DOUA Și ce folos de mâinile astea? Când sunt ziduri peste tot, ce putem face? Nu sunt nici măcar uși …
A TREIA Nu sunt sau nu am găsit noi?…
PRIMA Am ajuns de unde am pornit. Circuit închis.
A PATRA Unde vreți să mergeți?
A DOUA Unde? Mi se pare că toată lumea vrea să-și caute rudele și să fugă cât mai departe…
A PATRA Poate că despre asta e și vorba. Unde mai departe? Nu înțelegi? Și după aceea?
PRIMA Avem pe cine ne răzbuna. I-aș mătura pe toți cu mitraliera!
A DOUA Nici nu știu ce le-aș face fiarelor care au pătruns în casa noastră…
A TREIA Eu nici măcar nu le-am văzut fețele celor care ne-au bombardat…
A PATRA Dreptatea este bună. Dar nu poți trăi numai cu răzbunarea. Pe urmă ce faci?
A DOUA Pe urmă? Tot spui: pe urmă, pe urmă… Ce înseamnă „pe urmă”?
A PATRA Mai departe, după percheziții, după evadare, după răzbunare. Cum să continuăm să trăim? Nu înțelegi? Nu putem întoarce viața de dinainte, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat…
A TREIA Poate facem primii pași, apoi ne gândim la ce urmează?
PRIMA Și ce rost are dacă sunt imposibili?
A PATRA Poate pare imposibil pentru că nu știm ce urmează. Trăim cu ziua de azi… Este de groază: am fost mânați în iad legați la ochi. „Doar de-am supraviețui!” Am uitat să ne bucurăm, ne-am pierdut speranța, nu credem în nimeni și nimic, suntem dezgustați de o astfel de viață… Oare nu
așa este?
O DOUA Și această teribilă umilire care ucide pe dinăuntru…
PRIMA Ca și cum tu, familia ta, prietenii tăi n-ați fi oameni, ci o pradă în bătaia puștii…
A TREIA Și sentimentul vinovăției. Asta ustură. Față de cei care nu au supraviețuit sau care au dispărut fără urmă…
A PATRA Vedeți, asta ne leagă în lanțuri și ne trage în jos… Grea povară…
PRIMA De ce să gândim tot timpul la trecut? Poate e mai bine să privim în viitor?
A DOUA Și cum facem asta? Vrem să uităm trecutul, dar viitorul nu depinde de noi…
A PATRA Poate dacă visezi? La ce vei face pe urmă? La evadare, la răzbunare, la victorie…
A TREIA Chiar crezi în victorie?
A PATRA Nu cred, știu. Sunt istoric, deci știu că toate vechile imperii se destramă. Și toate națiunile care fac mari revoluții înving contrarevoluțiile și intervențiile.
A DOUA De ce ne-ai speriat cu apocalipsa zombi?
A PATRA Asta e de domeniul literaturii science fiction, dar eu cred în știință și cred că nu acesta e sfârșitul istoriei…
PRIMA Dar și în science fiction există supereroi.
A DOUA Nu îi avem oare? Nu sunt oare vitejii noștri ostași niște eroi?
A TREIA Ce tare vreau să cred că supereroii noștri sunt vii. Mă rog pentru asta…
A DOUA Pentru mine nu mă rog, dar pentru ei, pentru soldații noștri, da…
PRIMA O.K., atunci rugați-vă toate… Eu voi încerca să visez cu ochii deschiși.
A PATRA Desigur. Le spun asta tuturor. Încercați: să visați, să vă doriți, să sperați.
PRIMA În primul rând, voi visa pentru mama și tata. Mama a vrut să viziteze Rio de Janeiro. Nu știu de ce anume acest oraș, dar aș vrea să o duc acolo. Iar pentru tata… îmi doresc să-și recapete vederea…
A PATRA Și tu? Ce vrei pentru tine?
PRIMA Eu? … Aș dori să câștig un concurs de dans și apoi să plec în turneu. O călătorie în jurul lumii. Mai bine pe mare. O croazieră. Dansul, marea și călătoriile îmi plac la nebunie.
A DOUA Eu una nu vreau să plec nicăieri. Mi-ar plăcea să locuiesc într-o casă mică. S-o proiectez eu însămi. Și să fiu înconjurată de o grădină și de flori, cu marea în apropiere. Cu sora mea și câinele nostru… Adevărat, încă nu am un câine, dar visez să am unul de rasă tibetană. Care seamănă cu leii…
A TREIA Și unde ar trebui să fie totul, această casă – undeva aici?
A DOUA Ei bine, dacă învingem, poate aici…
A TREIA Pe ruine, pe gropi comune?
A PATRA Toată țara e așa. S-au întâmplat atâtea aici și urmează probabil și mai multe…
A DOUA Adică să lăsăm totul în ruine aici?
PRIMA Nu puteam trăi acolo unde era atât de mult sânge, atâta durere, moarte…
A TREIA La asta mă refer. E mai bine să construiești un oraș în apropiere, un oraș al visurilor…
A PATRA Atunci aici poate fi un muzeu. Pentru ca toți să poată veni și vedea ce s-a întâmplat… Un monument pentru fiecare persoană. Cine a locuit aici, la ce au visat, cum au murit…
A TREIA Nu aș merge la un asemenea muzeu. Aș vrea ca soțul meu să se întoarcă și să merg cu el la munte și în excursii… Și am crea un grup de muzică în care să cânt și soțul meu să cânte la chitară… Și…
aș vrea să ne supraviețuiască pruncul și să avem mai mulți. Doi sau trei.
A PATRA Eu am deja trei copii… Știi, mă gândeam la o mică școală privată. Una în care ar fi plăcut să studiezi și nu ar exista reguli dure și orice prostii inutile… O școală a bucuriei…
PRIMA O școală a bucuriei? E posibil oare?
A DOUA Mai e oare încă posibilă bucuria?
A TREIA Mai suntem oare noi posibile?
A PATRA De ce nu am fi?
PRIMA Pentru că suntem închise!
O DOUA Zidite!
O TREIA Sau prinse sub dărâmături! Să
recunoaștem. Nu există ieșire de aici!
A PATRA Nu! Dacă am intrat aici, putem ieși… Asta trebuie să fie adevărat.
A DOUA Dar cum? Cum?!
A PATRA Păi gândiți-vă! Dincolo de acel zid, ar putea să ne aștepte oamenii
dragi, visurile noastre…
O TREIA Sau orci cu o grămadă de arme…
A DOUA Ei bine, acum avem și noi o armă…
PRIMA Și chiar știm să împușcăm cu ea…
A PATRA Din păcate, nu avem altă cale.
A TREIA Altă cale? Nu o avem nici măcar pe asta. Nu putem trece prin ziduri!
O PATRA Există și alte modalități: uși secrete, șanțuri, găuri în podea…
PRIMA Explozibili… În filme arată cum fac bombe ca să scape din pușcărie…
O DOUA Bună idee. Dar nu avem explozibili…
A TREIA Nu se știe…
A PATRA Ți-ai amintit ceva?
A TREIA Nu, nu că mi-aș fi amintit… Dar când m-am uitat prin acest subsol…
A DOUA Nu se știe dacă este un subsol…
A TREIA Ei bine, prin sala sau camera asta… Ai spus-o chiar tu: nu atinge, ar putea fi plin de explozibili… Și, da, am văzut pe-aici un astfel de obiect… suspect…
A PATRA Exact! Dacă găsim explozibili, putem sparge peretele cu ei.
PRIMA Pot să pun o întrebare, probabil stupidă? Cum evităm să explodăm și noi?
A TREIA Mi-a explicat soțul meu. Cum arată un explozibil și cum să evităm declanșarea lui accidentală…
A DOUA Mi se pare o idee foarte riscantă…
O PATRA Dar și realizabilă. Și până acum singura idee credibilă. Deci, haideți să mai căutăm o dată, dar foarte atent. Nu atingem nimic, doar ne uităm. Cine nu vrea să participe, nu are decât…
A TREIA Particip. Categoric.
A DOUA Și eu. Vreau să plec de aici.
PRIMA Nu mai sunt o fetiță, așa că mă bag.
A PATRA Iar eu sunt și mai în vârstă. Așa că, hai să ne mișcăm. Fiecare poate alege câte o zonă pentru a o cerceta.
(A Patra le ghidează pe celelalte de cele mai multe ori, îndreptându-le în direcții diferite. După ceva timp găsesc un obiect (la alegerea regizorului), care pare suspect. A Patra se apropie de locul respectiv.)
A PATRA (arată spre obiect) Asta poate fi ce ne trebuie. (către a Treia) Vrei să verifici?
A TREIA Bine, faceți câțiva pași în spate și dați-mi o lanternă. (Toată lumea se retrage, ea se așază în pirostrii lângă obiect, îl examinează cu lanterna și se ridică.) Pare să fie ce ne trebuie.
PRIMA Va exploda?
A TREIA Dacă nu o atingi – nu. Chiar și dacă o atingi blând – nu. Doar după o
lovitură puternică.
A DOUA Deci o dăm cu forță în perete?
A TREIA Cam așa ceva.
A DOUA Și cine o s-o arunce?
PRIMA Pot să încerc eu. Țintesc destul de precis…
A DOUA Și de ce tu? Precizia nu este la fel de importantă aici ca puterea – să zboare în perete. M-am antrenat, așa că pot face asta mai bine…
A TREIA Nu! Stop. Stop! Știu mai multe despre aceste dispozitive, așa că-i mai bine să îl arunc eu.
A PATRA Atunci ascultați. Principalul este că e periculos. De aceea e mai bine dacă îl arunc eu. Pentru că deja am trăit mai mult decât voi. Și dacă cineva își asumă un risc, ar trebui să fiu eu.
A TREIA Dar ai un copil, copii chiar!
A PATRA Da, am copii, dar voi încă mai aveți de născut…
A DOUA Nu se știe dacă vom mai avea, dar tu deja îi ai…
A PATRA Respectiv, o voi face eu, cu o singură condiție. Trebuie să promiteți că, dacă se întâmplă ceva, îl veți căuta pe fiul meu și pe ceilalți doi copii și îi veți lua cu voi. Iată numele și fotografiile lor… Am pregătit totul. Înțelegeți: sunt mai în vârstă. Trebuie să mă sacrific eu. Așa e corect…
A TREIA Bine, promit. (Primei și celei de-a Doua) Dacă nu sunteți de acord, îi iau eu pe toți trei.
PRIMA Și de ce nu eu? Sunt adultă…
A DOUA Și eu sunt de acord. Dar am o întrebare stupidă: ce se întâmplă dacă murim toate din cauza exploziei?
A TREIA Sper că nu va muri nimeni. Dacă stăm în fața unuia dintre pereți și aruncăm în cel din partea opusă…
PRIMA Oare putem să îl ținem în mâini? Nu va exploda?
A TREIA Teoretic, dacă suntem atente, atunci nu… Principiul este ca al unei grenade, explodează la impact. Doar că încărcătura va fi mai mică… Ar fi bine să avem unde ne adăposti…
A PATRA Stați, știu. Să tragem toate aceste saltele și pături de lângă acel perete și să intrăm sub ele…
A TREIA Vă voi arăta cum să îl țineți…
A PATRA Bine, dar mai întâi trageți saltelele împreună… Eu o să rămân aici…
(Fetele trag și pliază saltelele, cu excepția celei de-a Patra, care stă la o oarecare distanță.)
A TREIA (apropiindu-se de a Patra) Gata.
A PATRA Și eu. (către celelalte două) Sunteți gata?
PRIMA Sunt gata.
A PATRA Atunci urmați-mi instrucțiunile. Când spun „păzea”, vă întindeți toate cu fața în jos, acoperindu-vă capul și urechile.
A TREIA De asemenea: nu reacționați la sunete. Nu vă mișcați o vreme. Încercați să
vă simțiți corpul mai întâi. Vedeți dacă nu sunteți sub dărâmături, dacă nu sunteți rănite. Numai când sunteți sigure că sunteți bine, ridicați-vă încet. Clar?
A DOUA Clar. Deci mergem pe formula „totul sau nimic”?
A PATRA Așa este întotdeauna. Amintiți-vă pe cine iubiți și gândiți-vă la visurile voastre. Chiar dacă este ultima clipă a vieții, să fie bună. (Pauză. Către a Treia)
Ok, fii atentă… (A Treia îi confirmă prin gesturi.) Așa, acum toată lumea se ascunde. Unu, doi, trei…
(Trei dintre fete se ascund sub saltele. A patra, la o parte, ridică obiectul și îl aruncă în peretele opus (opus și publicului). Acesta cade pe podea, în timp ce ea își acoperă capul cu brațele și se ghemuiește. Însă nu se produce o explozie – se aude doar un zgomot puternic de la impact și se vede un nor de praf de la tencuială. Prima, apoi și celelalte fete privesc de sub saltele. A Patra se ridică.)
A PATRA Sunteți bine? Lilia, Lika, Lina? (Se uită la ele, apoi la „grenadă”.)
TOATE (îmbrățișându-se, bucuroase) Suntem vii! Și Lida la fel! Ura! Toată lumea este în viață!
A DOUA Se pare însă că această grenadă nu a explodat…
A TREIA Nici nu am promis că va exploda…
PRIMA Iarăși în zadar? Și acum ce facem?!
A PATRA Am o idee… Mă tot întrebam de ce fac ei toate astea. Este oare această „denazificare” a lor un fel de amăgire? Și amintirile noastre – de ce le-am pierdut? Și apoi mi-am dat seama… Posibil… Numele, prenumele, limba și cultura, istoria și tradiția – toate sunt ca niște chipuri. Fiecare persoană este specială, la fel e fiecare neam și fiecare popor. Popoarele sunt aidoma culorilor curcubeului omenirii. Omoară-le și, în loc de culori, vei obține o gaură neagră… Memoria, limba, culoarea, numele – toate acestea sunt cruciale… Dar acoperă-ți fața cu masca neagră a înstrăinării, șterge-ți memoria – și, în loc de om, vei obține un crud nimic, un zombi… Știm deja de ce sunt capabili acești zombi… De tortură și violență, crimă și ruină. Nimic nu este mai rău decât această „denazificare”. Memoria este mântuirea noastră. Chiar dacă este terifiant, dureros și traumatizant… Memoria ne face diferiți și ne unește cu ceilalți… Poate că ideea mea este nițel ciudată… Dar cred că e vrerea neamului nostru, a sufletelor celor răposați – așa că nu vă fie
frică…
A DOUA De vii, nu de morți ar trebui să ne fie frică…
A TREIA Cu siguranță nu are sens să ne fie frică de ai noștri…
PRIMA De ce să nu încercăm? Sunt pentru
A PATRA Așa că, mai întâi, să ne gândim la rudele noastre, cele plecate – cele de care vă amintiți… Eu voi face la fel… ând voi începe să vorbesc, repetați – cu voce tare sau în gând… (Celelalte își aleg, fiecare, câte un loc și se pregătesc.) Stau pe meleagul meu și mă adresez acum tuturor răposaților familiei mele! Convoc spiritele strămoșilor și rudelor mele de sânge! Convoc pe oricine a călcat cu bună-credință de stăpân pe acest pământ, pe acest pământ pe care mă aflu, să se ridice zid trainic împotriva dușmanilor noștri! Oricine a băut vreodată apa care mă adapă acum să-și verse puterea asupra noastră
ca să ne spele dușmanii de-aici! În sufletul oricui arde focul, ale cărui scântei ard în inima mea, ridicați-vă și pârjoliți-i pe dușmanii noștri! Cine a respirat aerul libertății sub acest cer – ridicați-vă pentru noi și împrăștiați cenușa dușmanilor noștri! Neamule al meu! Strămoșii mei! Vă convoc în vremuri de mare necaz! Priviți-ne! Ascultați chemarea urmașilor voștri! Stați alături de noi, creșteți puterea spiritelor noastre! Ajutați-ne să rezistăm, să supraviețuim și să câștigăm! Așa să fie…
(Pe măsură ce a Patra vorbește, ea se oprește continuu pentru ca celelalte să poată repeta după ea.)
A DOUA (ascultă zidul) Liniște… Cred că aud o voce…
(Se aud voci vagi, șoapte, parcă din locuri diferite. Femeile pleacă în direcții diferite pentru a asculta.)
A PATRA (din sală) Și, ce auziți?
A DOUA Cred că este vocea surorii mele, deși nu sunt sigură…
PRIMA Și eu am auzit vocea mamei… a, și pe a tatei…
A TREIA Iar eu aud, abia-abia, vocea unui copil…
A PATRA Eu aud copiii. Ei tac, dar le aud bătăile inimii și respirația… Sunt ei… Ascultați, dar dacă sunt în viață, ce ați face ca să ieșim? Aveți vreun plan?
PRIMA Un plan? M-aș urca la volan, aș scoate mașina și am ajunge la rudele noastre…
A DOUA Aș închide ușa cu un zăvor, aș găsi-o pe sora mea și apoi aș încerca să sparg ușa care duce la subsolul vecinului… Am intra acolo și apoi am pleca…
A TREIA Iar eu… Pruncul totuși mi s-ar fi născut, brusc, cât eram fără cunoștință. L-ar fi dus la spital și apoi s-ar fi gândit: undeva e și mama copilului și m-ar fi căutat… Și iată-i…
A PATRA Eu cred că în sfârșit bombardamentul s-a terminat, copiii sunt în siguranță, iar noi ne-am fi urcat în autobuzul de evacuare și am fi plecat. În curând, foarte curând am fi fost alături de poporul nostru și am fi fost salvați…
PRIMA Vocile au devenit mai tăcute. Au plecat? Fără noi… Poate ar trebui să
strigăm?
A DOUA Sigur sunt vocile alor noștri? Ești convinsă? Dar dacă nu sunt? Poate ni se pare?
A TREIA Alor noștri sunt. Aud un cântec. De-al nostru. (Cântă un cântec, poate „Chervona Kalina”.)
A PATRA Ce ar trebui să facem? Să strigăm? Să ne audă! (Strigă toate.)
A DOUA Mitraliera! Cu siguranță vom fi auzite! Dacă avem o mitralieră, trebuie să tragem din ea!
PRIMA Atunci la dracu’, trag! (Apucă mitraliera.)
A TREIA Nu, să lăsăm pe cei mai experimentați să tragă. (Trage mitraliera de la ea și i-o dă celei de-a Patra.)
A PATRA Vorbești despre mine? (O ia.) Bine. Dar unde să împușc?
PRIMA Contează?
A DOUA Nu! Aici din toate părțile pot fi ai noștri!
A TREIA Stai!… Și dacă nu-s ai noștri? Dacă este o capcană? Atunci cum facem?
PRIMA Dar pot fi ai noștri!
A DOUA Avem altă ieșire? Să rămânem aici pe veci? Zic s-o ștergem.
A PATRA Avem o mitralieră. Dacă nu sunt ai noștri, nu ne vor lua ostatece…
PRIMA Dar nu e riscant să tragi?
A DOUA Orice e riscant pentru noi acum, nu crezi?
A TREIA Atunci mai bine să tragi în aer. Înspre cer!
(A Patra pregătește mitraliera. Toate celelalte se adună în jurul ei. Ea împușcă. Dintr-odată, pereții cad/
dispar, lumina inundă din toate părțile. Și cerul înstelat. Melodia devine mai sonoră.)
PRIMA Cerul! Uite, cerul! E deschis!
A DOUA Și stelele, o puzderie! Cât a trecut de când nu am văzut stele…
A TREIA E atât de bine… Răscruce a patru drumuri…
A PATRA Deci, să mergem! Totul sau nimic…
(Toate merg în direcții diferite, cântând; a Patra merge în direcția publicului. Cântecul continuă.)
C O R T I N A
(Traducere din ucraineană și engleză de Valeriu V. Turea)
