Nicoleta Popa (născută în 1973, la Pitești) a absolvit Facultatea de Științe Administrative și ale Comunicării, specializarea jurnalism, în cadrul Universității „Constantin Brâncoveanu” din Pitești, cu o teză despre Emil Cioran. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România din anul 2002. În prezent, este muzeograf la Muzeul Golești. Începând din anul 2018 organizează evenimentul Ziua Internațională a Poeziei la Conacul Goleștilor, la care participă poeți români consacrați. A colaborat la revistele: „Ora”, „Calende”, „Argeș”, „Contrapunct”, „Interval”, „Săgetătorul” ș.a. În anul 2011 a participat la Festivalul de Artă Creștină de la Teliu, unde a citit din creația personală. A publicat volumele: Autorul este ple- cat în week-end (Calende, 1997), Animal de povară (Paralela 45, 2007 – premiul USR Pitești), Egoismul de rigoare (Paralela 45, 2001), Fragmente din inima mea (Editura Brumar, 2009), Solitudinea e țara mea (Adenium, 2014 – Premiul pentru Excelență în Cultură acordat de Direcția pentru cultură, culte și patrimoniu a Județului Argeș). Cea mai recentă carte a sa este volumul de poezie Un om hăituit, apărut în anul 2020 la Editura Neuma. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Mai citisem, din lirica Nicoletei Popa, volumul Fragmente din inima mea, care mi‑a produs o impresie foarte puternică, remarcând faptul că poezia acesteia este aidoma unei monede cu două fețe, la fel de bine reprezentate și aparent antagonice, una care preamărește divinitatea și una care aduce imnuri de laudă sexualității și a cărei muchie este, aidoma celor din vechime, zimțată, în sensul că toată poezia sa era străbătută de o tensiune ușor agasantă, de un nerv care putea lesne aluneca în patetism lacrimogen. Cu toate acestea am simțit și forța creatoare, forța conflictului interior, motiv pentru care am vrut să citesc și volumul de față, pentru a vedea dacă poeta este consecventă, atât cu temele, cât și cu stilul său.
Din fericire, temele le‑am regăsit cu aceeași plăcere. Și am regăsit și conflictul, și tensiunea, numai că, de data aceasta, mult mai bine temperate, mult mai eficient dozate, astfel încât nu mai apare acel risc de a stârni cititorului o empatie suplimentară ce ar putea vicia lectura sub aspect critic. Discursul poetic din noul volum este unul cât se poate de așezat, fără niciun fel de exagerări, semn că inclusiv conflictul interior s‑a mai domolit, grație, cel mai probabil, acceptării și asumării stărilor de fapt, după cum reiese de altfel și din poemul ce deschide acest volum: „știu că undeva/ unde zgomotul mașinilor este asurzitor/ am fost plămădiți din iubire/ și isteria urbană ne‑a botezat./ lucrurile nu se mai rostesc/ ele s‑au așezat în noi liniștite/ și pașnice/ și nu ne mai sperie/ nu mai există cuvinte/ carnea e doar o părere/ și poezia erupe ca un vulcan./ da, acum m‑am întors/ pentru ceva mult mai măreț/ decât dragostea”.
Ultimele două versuri ale poemului citat ne aruncă pe masă o întrebare strașnică: ce poate fi mai măreț decât dragostea? Știm din Scriptură că dragostea este cea mai mare virtute, cum ne spune apostolul Pavel, ba mai mult, că Însuși Dumnezeu este iubire, cum ne asigură apostolul iubirii, Ioan Evanghelistul. Și totuși, poeta știe ce spune, pentru că știe la ce dragoste se referă. Până în acest punct, pentru ea dragostea era una strict jertfelnică, una în care ea doar se dăruia până la epuizare, până la negare de sine. Or, dragostea despre care au vorbit Hristos și apostolii Săi este aceea în care omul se iubește întâi pe sine și apoi îl iubește pe celălalt. Pentru că nu poți dărui iubire fără să ai iubire și nu poți avea iubire fără să fii iubire. Drept pentru care, în acest volum poeta caută să facă în primul rând pace cu ea însăși, să se descopere pe sine însăși și, bineînțeles, să se iubească pe sine însăși. Dacă va fi reușit sau nu, rămâne de văzut, cert este că procesul acesta este. Dar pentru a demara procesul este nevoie mai întâi de primul pas: recunoașterea problemelor: „locul acela/ care să‑mi priască/ nu l‑am găsit/ și nici omul/ tot umblu pe străzi/ întunecoase/ în timp ce spăl vasele sau calc/ și monstrul îmi zguduie casa/ eu mă fac mică și plâng/ curajul meu/ a ajuns de mult/ în împărăția ta/ pe aici doar oasele/ și carnea”; „toate îndrăgostelile mele/ au fost o fugă de singurătate/ așa se face că am iubit bărbați/ pe care în condiții normale/ i‑aș fi disprețuit./ bărbații pe care i‑am adorat/ cu adevărat/ m‑au adorat și ei/ dar niciunul, absolut niciunul/ nu s‑a apropiat de mine carnal”.
Lupta este acerbă. Cineva care a deprins obișnuința de a se abandona irațional celuilalt cu greu își recapătă stima de sine, primul pas spre dragostea de sine. Întregul volum al Nicoletei Popa este despre această luptă cu sine în fața tendinței de a se autosabota. Până la penultimul poem lupta este indecisă. Dar finalul volumului ne lasă să credem că poeta a învins. Sau, mai curând, s‑a învins pe sine, recâștigându‑se pe sine: „n‑o să mă poți îngenunchea/ pentru că forța mea/ dragostea mea/ clădește lumi după lumi/ și paradisuri fără de seamăn se succed în sufletul meu/ uite, melodia asta/ are puterea unui balsam/ pentru că ea vine din copilărie/ din vremea magiei totale/ a harului fără de sfârșit/ te‑am învins!/ chiar dacă nu vei recunoaște asta/ te‑am învins cu capul plecat/ acum levitez deasupra lumii/ deasupra binelui și a răului/ și pot fi ce îmi doresc/ întotdeauna fericită/ nu carnea, ci spiritul tău m‑a durut/ viciat și negru./ dar am învins/ acum am învins și plutesc printre stele/ ascultând melodia asta:/ nothing compares to you”.
Volumul Un om hăituit nu prezintă doar o victorie a poetei din punct de vedere al relației cu sine însăși și cu ideea de dragoste, ci și o victorie a poeziei, pentru că, deja la o simplă lectură, poate fi remarcată limpezimea frazării și cristalizarea mesajului poetic. Iar la o privire mai profundă putem remarca dozarea optimă a emoțiilor, alternarea celor două teme: raportarea la sexualitate și de asemenea la divinitate, precum și șlefuirea modului în care aceste teme sunt puse în poezie, astfel încât să mai apară acel antagonism despre care vorbeam la început. Putem spune că este un volum de maturitate în care poeta se redescoperă pe sine și totodată se depășește din punct de vedere poetic, fapt pentru care nu îmi rămâne decât să o felicit și să aștept cu nerăbdare viitorul volum de poezie semnat Nicoleta Popa.
