Ce ne învață ploile, ziceți…
Ploile acestea, care odată cu trecerea anilor au devenit tot mai rare, ne pot învăța, mai întâi, prețuirea. Cu cât sunt mai puține, cu atâta devin mai așteptate, mai dragi. Așa cum se întâmplă cu persoanele de lângă noi. Le aștepți cu atâta exaltare să se apropie, cu atâta nerăbdare, că le poți anticipa ușor atingerea.
Ce ne învață ploile?
Smerenia. Demnitatea. Speranța. Încrederea.
Sunt tot atâtea lucruri care ne pot învăța ploile, câte picături se adună în nemărginita cantitate de milimetri, centimetri și metri de apă, căzută într‑o viață de om pe suprafața fețelor noastre.
Să mergi prin ploaie cu umerii aplecați, dar cu fruntea sus, cu acel amestec neobișnuit de smerenie și demnitate pe care ți‑l dă gândul că oricum te plouă până găsești un loc în care să te scunzi, și atunci mergi ud și liniștit unde ai de ajuns, iar dacă te hotărăști să alergi – nu să fugi –, alergi doar de bucurie.
Asta ne învață ploile.
Și atunci când se pare că nu mai este spranță să se împlinească visul, să susții examenul, să duci un lucru greu până la capăt sau că, iată, nu se mai alege nimic în vara asta din grădina în care ai pus până acum atâta muncă, nu‑ți mai rămâne decât încrederea – pe care îți vine greu să ți‑o explici chiar și ție – că odată și odată se vor rezolva toate acestea, una câte una ori toate împreună. Iar asta se întâmplă doar atunci când simți că meriți, când ești pregătit și când vei putea să dispui corect de ceea ce urmează să se întâmple.
Numai atunci vine ploaia, numai atunci se împlinește ideea.
Ploile, ca și întâmplările, trebuie meritate.
Să stăm cu un om drag alături până se termină ploaia. Să stăm cu o carte în mână. Să stăm de vorbă cu noi înșine și să ne facem planuri. Că așa nu o să permitem trecutului să devină viitor. Asta ne pot învăța ploile.
Ați urmărit oare vreodată îndeaproape cum primii stropi de ploaie ating pământul? Oricât de puternică ar fi ploaia, stropii de apă nu lovesc pământul, ci îl mângâie. Așa trebuie să facă și oamenii. Că pământul se pare că nu are nevoie în primul rând de excavatoare, de pluguri, de sapă sau de înverșunarea cu care noi îl amenajăm, îl cultivăm sau îl dezvoltăm. Se pare că are nevoie de o grijă care să semene cu ceea ce îi oferă primele picături de ploaie. Atenție și emoție. Apoi acțiune. Și oamenii, la fel, au nevoie de acestea din partea altor oameni.
Că măsura unei atitudini este grija. Iar grija de care este în stare un om se poate vedea în copiii de lângă el, în florile din grădină sau de pe pervaz și în căsnicia lui. Și etalonul spre care oamenii trebuie să tindă mereu este grija pe care o are cerul față de pământ, exprimată prin ploi, zăpadă și rouă.
Ploile ne mai învață că putem să rămânem în doi ca să ne simțim bine. E de‑ajuns și atâta. E de ajuns ușor la celălalt.
Atunci când toți ceilalți din jur se vor ascunde de ploaie în magazine, în troleibuze, în cinematografe, în mall‑uri, în stații și în birouri, atunci când vor intra în cafenele și baruri să privească ploaia prin geam la adăpostul unei cești de cafea sau al unui pahar de suc, atunci noi doi vom rămâne afară, în ploaie, ca să ne bucurăm unul de altul, și înainte de tunetele de sus ne va străfulgera gândul că întotdeauna după ploaie răsare soarele. Chiar și la mijlocul zilei, chiar și pe înserate. Chiar și la bătrânețe.
Toate au timpul lor. Toate au ordinea lor, dată de sus, de acolo de unde vin și ploile. Și toate sunt legate într‑un sens pe care încă îl mai descoperim.
Așa cum ne dăm seama într‑o dimineață devreme că ploaia are o soră mai mică, roua, care muncește, și ea, fără sfârșit ca să fie pentru noi apă, viață și terapie.
Roua și ploile fac viețile noastre mai pline și mai frumoase, așa cum frumusețea fetei aceleia pe care a întâlnit‑o Harap‑Alb în poveste l‑a făcut poet și pe Harap‑Alb, și pe Ion Creangă.
„Era boboc de trandafir din luna lui mai,
scăldat în roua dimineții, dezmierdat de cele dintâi raze
ale soarelui,
legănat de adierea vântului și neatins de
ochii fluturilor.
Sau, cum s‑ar mai zice la noi
în țărănește,
era frumoasă de mama focului;
la soare te puteai uita, iar la dânsa ba.
Și de‑aceea Harap‑Alb
o prăpădea din ochi
de dragă ce‑i era”.
Iar aceste și alte întâmplări frumoase din pădurea aceea și din toate pădurile lumii pe care nu le vedem din cauza copacilor tăiați ne mai pot învăța că ploile sunt acelea care ne arată de ce nu trebuie să tăiem pădurile – plouă acolo unde sunt păduri.
Cât mai sunt ploi, este speranță. Și viață. Și frumusețe.
