„Ce faci tu, lună, în cer?”
(Prima parte)
Lora Rucan: „Eu pentru mine sunt și am fost mereu cel mai bun prieten”
Lora Rucan s‑a născut în satul Taraclia, Căușeni. Este licențiată a Universității de Stat din Moldova, Facultatea Filologie, secția Jurnalistică. A lucrat în Redacția Literară Radio, la Editura „Cartea Moldovenească”, la ziarele „Viața Satului” și „Dialog”, la revista „Moldova”. În 2006 se stabilește în Italia, unde continuă să scrie. Anul acesta i‑a apărut prima carte scrisă în limba italiană, Gatta Classica (Pisica clasică). I‑am solicitat un interviu, pentru a afla: cine este scriitoarea Lora Rucan, de ce scrie și cum se va numi următoarea carte?
Cred că sunt o persoană cu mai multe „euri” și, cum pare, cam așa își văd felul lor de a fi mai mulți creatori, simțind în ei nu doar o vioară sau un tambur, dar o orchestră întreagă. Aceste „euri”, această plinătate de simțiri și focuri lăuntrice, cred, îi îndeamnă pe ei să ia o poziție în diverse situații, să‑și zidească zone speciale de confort personal, să jubileze fantezia, miracolul, bucuria de a trăi.
Mi‑ar plăcea să cred că eu, o persoană creativă și neindiferentă, adesea am „ruinat” banalitatea și răul, că prin responsabilitatea mea și disciplină am învățat să‑mi onorez cuvântul dat, că am avut verticalitatea de a nu tolera diverse scârboase și barbare prezențe ce se înghesuiau să intre în viața mea. Și așa, mergând pe potecile mele, mi‑am dat seama că, de fapt, eu pentru mine sunt și am fost mereu cel mai bun prieten. Și în imaginația mea asta înseamnă că, la figurat, soarele și luna de mult se învârt în jurul meu și că aerul pe care‑l respir este alpin, căci am gândit în diverse situații binele meu complex pe plan etic, moral și filozofic.
De toate acestea povestesc în cartea mea de publicistică artistică Nu-mi placeți ca a mea solitudine, corectura căreia o citesc acum și unde povestesc de toate câte sunt pe lume. Astfel a făcut, așternând pe hârtie o adevărată istorie a civilizației umane, un mare iluminist și filozof francez, Michel de Montaigne, în Experiențele – operă rămasă autentică, chiar dacă a fost scrisă circa 500 de ani în urmă.
În plan de a fi eu pentru mine un adevărat prieten, deja la ai mei 7 ani am decis să nu mai mănânc pâine, căci mă apuca groaza la gândul că aș fi putut deveni grasă. Voința mea era de fier și încăpățânarea fără limite, așa că nici mama, nici bunica de pe mamă nu puteau să mă convingă să renunț la această „ostilitate”.
M‑am simțit mereu un fel de orchestră cu mări de sunete, că până și în „Tânărul leninist” de pe vremuri, în toamna anului 1969, a apărut un mic articol cu titlul Elevă universală (semnat de ziaristul Ion Bătrânu), unde se scria că eu sunt multiplă campioană a Moldovei la dame printre elevi, că mai fac sport, fotografiez, cânt la acordeon, scriu versuri, evoluez pe scena Casei de cultură cu dansuri compuse de mine, sunt animatoarea vieții școlare, organizez diverse serate de odihnă, la care învățătorii vin ca spectatori etc.
Peste ani, m‑am prins la gândul că eu, vorbind de viața mea, n‑am utilizat niciodată expresiile de felul „m‑am sacrificat” sau „am făcut ceva cu umilință”, care, conform mie, calicesc spiritul, căci nu e sacrificiu și nici umilință ceea ce se face cu dăruire și la o alegere liberă.
Dacă vreodată m‑aș fi întrebat retoric, simțind în mine dulci reverberații de stele, oare de ce totuși scriu, poate că aș fi răspuns că scriu pentru a‑mi înălța un fel de monument ideal, zidit în mod vizionar din cuvinte și imaginație. Căci darul ceresc, un har coborât în cineva, servește ca acest potențial creator să încerce să contribuie la nesfârșita operă monumentală a Frumuseții. Judec după mine, căci, de exemplu, atunci când dau peste niște versuri ce mă ating și chiar mă zdrobesc prin ciudata lor eternitate, pare că pe loc existența mea pământeană se transformă în ceva magic, inexplicabil.
Referitor la cărțile scrise de mine, aș fi zis că am o veche, singulară senzație că aș fi avut în față, ca autor, aceeași Carte unică, pe care, cu scurgerea vremii, o îmbogățesc cu poeme noi și la care iar și iar revin pentru a‑i conferi în plus unele accente filozofice, vigori și sclipire.
De fapt, și noul volumaș de lirică Ce faci tu, lună, în cer?, pe care deja l‑am semnat pentru tipar, e gândit ca și cele precedente, ca o împletire din poezii noi și cele „vechi”, la acestea din urmă revenind pe ici‑colo ori chiar lăsându‑le nu‑ mai esența, cu mai multă circulație a eterului…
Poeziile Lorei Rucan păstrează tradițiile clasice și sunt dozate cu multă nostalgie, cu regrete, sunt sentimentale, simbolice, meditative. Aș vrea să aflăm câtă imaginație e în ele și câtă trăire personală.
Cred că aș fi reușit să sugerez conceptul meu referitor la creație prin câteva strofe din poezia mea În tăcere (scrisă în studenție și publicată în revista „Moldova”), concept conform căruia versurile sunt doar niște metafore, niște simboluri, niște senzații – rod al celor trăite, măcinate în cuvinte.
„Suntem blajini, distrați, sentimentali/ Și plini de‑alean și arși de vechi păcate./ Suntem și vulnerabili, și‑arțăgoși,/ Și facem bine până peste poate.// Greșim, mânați de grabă, și apoi/ Avem păreri de rău usturătoare./ Suntem și gravi, și blânzi, și noduroși, /Și iertători, și‑ai dracului, se pare.// Și mai suntem romantici, mult duioși,/ Citim în ochii dragi ca într‑o carte/ Și‑ntindem mâna către cei iubiți/ Și ne sfiim a merge mai departe…”
Că, de fapt, prin aceste strofe de poezie eu oricum zic banalități de genul: „Ce noroc pe capul nostru că mai suntem și fragili… Și că lumea gânditoare transformă și locurile pe unde stă să fie gânditoare… Și că sentimentele noastre se îndreaptă mereu dincolo de hotarele existenței noastre… Și că arta este un fel de apoteoză, un fel de pisc al solitudinii…” Dar, măcinate în cuvinte, banalitățile mele devin un balsam sentimental, o infuzie de mii de roze ce curge peste cele trăite, amintindu‑ne cum băteau odată inimile noastre…
Astfel, privesc cu nostalgie în trecut, peste ani, spre cele mai neuitate momente, împiedicându‑mă și de amintirile legate de copilărie și de adolescență, că ele domină totul, căci nu epuizezi niciodată asemenea mări de energii fericite. Că eu, una, mă consider un creator îndrăgostit de viață și simt că respir o uniune de armonii ce curg în fluxuri și refluxuri prin lume și prin mine, de parcă am fi două vase comunicante, înnodate prin magii de nedescris.
Și astfel, ca un exemplu, mă văd adesea, imaginar, pe terenul de sport al școlii noastre, unde, alături de o fantastică prietenă și de un pâlc de băieți – atleți și cavaleri ce ne priveau pe amândouă ca pe niște zeițe –, jucam fotbal, baschet, volei, alergam, săream și râdeam, căci noi toți eram electrizați și duși pe atunci direct în grădinile raiului, reprezentând, de fapt, sportul la diferite competiții raionale.
E la Moscova acum, pierdută prin spații de asfalt, prietena mea neuitată Lilia Cervenkova, și ea fiică de învățători, o rusoaică veselă, bună de peripeții, că mai cumpăram cu ea halva, mai des pe copeici puține din onorariul meu de 2‑3 ruble, primit pentru niște schițe ce le publicam deja de prin clasa a șasea în ziarul raional. Și, cu această bunătate, ne așezam în părculețul din centrul satului pe țărână, alături de zidul bisericii, aflată tot acolo, și din când în când mai aruncam cu pietricele peste acel zid, stârnind uneori un mic roi creștin adormit…
Și tot cu ea, în aceeași companie de băieți adolescenți, străbăteam câmpii, dealuri, lunci și râpi, ajungând uneori și în pădure, căci toți aveam biciclete, și respiram aerul libertății și al eternității, ne mai întindeam pe spate, cu fața spre cer, jucam dame și șah, discutam… Nimeni nu fuma, nu consuma băuturi alcoolice, nu se exprima urât. Eram în cea mai bună, mai politicoasă și mai protectoare companie din câte ar fi putut exista. Și uneori, când se mai lăsa întunericul, eu ieșeam la aer, în pragul casei părintești, cu acordeonul nemțesc „Weltmeister” (părinții mei l‑au cumpărat din Chișinău, dând pe el vreo două salarii ale lor, în ruble sovietice), și mai lansam spre ceruri niște tangouri, valsuri, diverse muzici tânguitoare în cheia Fa bemol, ce cred că apucau de inimă până și purceii vecinilor, și se mai întâmpla să culeg mari aplauze, căci ele veneau de la aceiași prieteni ai mei, bucuroși de un concert pe gratis, că se așezau jos alături de poartă și nu‑și jeleau palmele…
Cum zboară anii… Cred că noi toți avem sfinte amintiri, ce se depun în adâncurile noastre, ca mai apoi să ne dăm seama, cu o mai mare luciditate, că sufletul ne mai lasă pentru a călători departe, entuziasmat și încântat… Și, poate, reîncarnarea cu adevărat este un tainic vis al întregii omeniri, că am dori să ne încredem că nu se alege praf și pulbere din acei ani ori din clipele trăite atât de intens, spre a se repeta cândva, undeva, iar și iar, iar și iar…
Ce v‑a făcut să treceți de la poezia pentru adulți la versurile pentru copii și care e încărcătura unui desen care vine să completeze poezia?
Literatura pentru adulți și cea destinată copiilor n‑aș zice că ar fi două galaxii diferite. Și așa cum scriitorul este în mod simbolic „dezlegat de timp”, anume de el depinde pe care valuri ale vremii să plutească, cu tot cu temele preferate. Important e ca barca lui lirică să aibă vâsle de aur, indiferent pentru cine scrie în acel moment.
De fapt, țin minte bine că atunci când am prins să citesc primele cărți, mai mult mă mișcau la acea vârstă, de vreo 4 ani, nu desenele colorate, ci textele și prin mintea mea se cuibărea deja pe atunci gândul de a rima niște minuni. Oricum, eu cred că ilustrația ar trebui să adauge conținutului oricărei cărți informații suplimentare și diverse simboluri de frumos, dar să nu‑l explice.
Anume așa au fost concepute desenele cărții mele pentru copii Ah, ce miracol! Ah, ce-i frumos! (apărută în anul 2022), fiind a doua mea carte în română destinată micului cititor. Am primit și un mesaj, că poezia Superb Lătrat ar fi „cu un limbaj pentru maturi”, iar un copil va înțelege mai bine ceva de felul „Prima dată când harbuzul/ S‑a plimbat cu troleibuzul”, pe când eu scriu în poezia respectivă de „blazoane de noblețe” și de „sânge albastru”.
Această obiecție de la un cititor ar servi pentru discuții utile, că e vorba de pâine spirituală pentru o minte umană, indiferent de vârstă. Și aș răspunde că pe atunci când încă nu mergeam la școală, părinții mei au organizat o scurtă plecare la Odesa. Am mers acolo la Teatrul de Operă și Balet, văzând opera Faust de Goethe. Am rămas încântată și chiar fulgerată de înălțimile frumosului, privind cu lacrimi în ochi totul ce se desfășura în scenă. Doamne, ce muzică, ce voci, ce decorațiuni, ce artă!… Atunci am înțeles ce e minunea creației și până azi am acel impuls divin de a mă închina în fața creatorilor lumii și de a încerca a crea ceva doar al meu.
Cu siguranță, va înțelege ceva copilul și de heraldică, și de stemă, dar, mai ales, îi va încolți în minte o semincioară în plus de a cunoaște și a fi curios. Pe când a scrie cât mai primitiv și simplu, ca să înțeleagă și un puști, înseamnă a ucide, a distruge în persoana în creștere setea de a cunoaște.
Ca argument universal că și pentru copii trebuie să se scrie „în mod serios” ar fi și povestirea Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, om de știință ce a trăit în secolul al XIX‑lea, inventator englez, cu capul plin de formule. E o adevărată gemma (nestemată) această carte, citită si azi cu interes pe toate meridianele lumii de cei mari și mici, căci se bizuie pe umor inteligent și pe fantezie – nu că au tră‑ it odată, în pădure, trei ursuleți…
(Continuare în numărul următor)
