Ulița principală a satului este pustie. Se aud doar păsările. Mă întreb cum ar suna vocea unui om. Aș vrea să spun cu voce tare un cuvânt, o propoziție. Cu o zi în urmă se sărbătorise în Moldova Ziua Limbii Române. Dar în Țara Prutului se aude, în unele sate, doar limba păsărilor. Mă îndrept spre școala închisă de ani buni. Este ritualul meu să străbat holurile și sălile de clasă la ora la care odinioară se auzea sunetul primului clopoțel. Mă atrag în special vechile fotografii și, mai ales, două personaje: fosta directoare și fotograful satului. El a murit de mult timp. De fapt, jumătate din viață și‑a așteptat moartea. Și, poate, până în ultima clipă a iubit‑o pe directoarea școlii din sat. A fost unul dintre ultimii bărbați din partea de jos a satului, numită acum Mahalaua Văduvelor. A trăit singur, deși se spunea că avusese pe cineva înainte să se stabilească în sat. Când a murit, i s‑a deschis dulapul masiv de lemn din Casa Mare. Pregătise pentru gropari sticluțe de parfum «Красная Москва». Sticluțele erau de pe timpul Uniunii Sovietice. Fotograful satului supraviețuise ultimilor lideri sovietici, dispariției imperiului și vedea cu ochii lui cum moare și satul. Satul a cărui viață a supraviețuit doar prin intermediul fotografiilor lui. Din dulap răzbătea un miros dulceag de tutun, parfum sovietic, haine învechite. Pe interiorul ușilor erau calendare vechi, fotografii lipite. Uneori mi se pare că Moldova este, în întregul ei, un dulap vechi, în care găsesc urme de viață ale unor generații ce sunt de multă vreme în satul de dincolo. Tatei, când a murit, i‑am pus în buzunare țigările din dulap. Pe lumea cealaltă nu știu dacă sunt controalele de la Vama Sculeni ca să i se ia omului și ultimele țigări sub pretextul că nu are voie cu ele acolo. În dulapul fostului fotograf al satului mai erau filme «Свема» de o rublă și cinci copeici, poze vechi. Pe un raft mai era o carte a lui Andrei Lupan și una a lui Emilian Bucov. Mi s‑a spus scurt: – Ia‑le tu. Ăștia‑s de‑ai tăi.
Le‑am luat și am primit și o sticluță de parfum. Mi s‑a mai dat apoi un caiet roșu cu însemnări felurite în rusă, chirilică, română. În geamurile casei, înainte să se iasă pentru totdeauna, au fost puse hârtii albe. Hârtia din geamurile caselor este ca tenul omului de‑a lungul vieții. De la alb pur în copilărie la un cenușiu murdar la bătrânețe. Toate astea mi le‑am reamintit intrând în holul întunecat al școlii. Știu toate fotografiile. Aș putea chiar să le iau. Nimeni nu are nevoie de ele și pe nimeni nu interesează. Dar școala este pentru mine un Memorial al satului. Mă privesc de pe altă lume sute de ochi. Elevi la începutul și sfârșitul anului școlar, fotografii de la orele de curs, din livadă, din sat, întâlniri cu scriitori, sărbători ale școlii, ieșirea la pensie a unor învățători. Mai sunt fotografii care redau viața satului cu nunțile de odinioară, tradițiile, familii. Tot ciclul vieții se regăsește în fotografiile făcute în ultimul sfert de veac al secolului XX și primul sfert de veac al secolului XXI. Sunt cu adevărat fotografii și nu glumele la care asistăm azi. Căci fotografia adevărată mi se pare că a murit, și ea, odată cu vechii fotografi, cu aparatele clasice cu film. Erau vremuri în care fotografia era apreciată. Oamenii așteptau să vină fotograful cu ele. Să își vadă chipurile pe hârtie fotografică. Țineau la ele și le puneau în rame mari, care stau și azi pline de praf în casele pustii. Nu căutau nod în papură că au ieșit nu știu cum. Astea deja sunt mofturile Omului Nou. Țăranii nu mai erau speriați nici de acea superstiție că, odată fotografiați, rămân fără suflet, fără viață. Și totuși, privind fotografiile din școală, îmi dau seama că niciunul nu mai e în viață. Dar nici satul. Odinioară, erau fotografi necunoscuți, care au lăsat mărturii importante despre vremuri și oameni. Așa era și Zaharia Cușnir din Roșietici. Acolo doar o întâmplare fericită a făcut ca în podul casei pustii să fie găsită o importantă zestre fotografică, cunoscută acum în toate colțurile Pământului. Și Moldova este țara fotografiilor vechi, cele pe care mulți străini încearcă să pună mâna, conștienți de valoarea lor. Numai noi nu facem nimic, deși am propus să fie deschis un Muzeu al Fotografiei. Satele dispar, oamenii dispar și cei care vor rămâne e bine să știe măcar din fotografii ce a fost odată. Oricum, Moldova fără sate și țărani va deveni un stat oarecare, cu o populație oarecare.
Trec de la o fotografie la alta străbătând holurile, cancelaria, sălile de clasă. De o mie de ori am privit sutele de fotografii și de fiecare dată descopăr lucruri noi, sensuri noi. Toată lumea știa cumva, bănuia, intuia dragostea pe care i‑o purta fotograful satului doamnei directoare. Chipurile li se înseninau când se întâlneau în școală. De altfel, din chimia aceasta s‑a născut zestrea fotografică a satului. Îi văd chipul frumos. O femeie cu personalitate. Înaltă, cu un păr negru, poate prea elegantă pentru sat. Era doamnă în vremurile în care femeile trebuiau să fie doar tovarășe. Ea era ceea ce ideologia comunistă numea „stilaghi”. Nu știu unde găsea acele valuri de materiale înflorate pentru rochii. Privesc fotografiile și îmi amintesc de o zicală, potrivit căreia cine adoptă vestimentația occidentală, capitalistă, mâine o să trădeze patria. Mă uit fix în ochii directoarei într‑o fotografie în care este cu o clasă de copii. Ce privire, ce ochi! Ar fi predat limba maternă și la oraș, la Institut, dar s‑a întors acasă. Era divorțată. Am vrut odată să văd cataloagele, dar ele, cică, au fost duse în prăfuitul centru de raion, acolo unde șoarecii sigur le‑au făcut felul în vreun subsol, unde fuseseră aruncate de‑a valma.
Ai fi zis că că fotograful satului măsura timpul în fotografii, și nu în ore, zile, ani. Satul începuse să moară. Se vede clar în fotografiile cu tot mai puțini copii, cu profesori îmbătrâniți. Directoarei i se spunea să închidă școala. Dar ea refuza. Știa totuși că va veni și momentul acela. În satele din Țara Prutului unul murea, altul pleca. La un moment dat, i‑a spus fotografului că s‑a săturat și că va pleca cu totul din sat. El a privit‑o și i‑ar fi spus:
-Dacă pleci dumneata, am să plec și eu.
-Devin directoare fără copii, fără școală.
Tu vei fi un fotograf fără sat.
Se cunoșteau de o viață. Ce cuvânt ciudat. Căci viața era acum doar în fotografiile lui și în amintirile lor. Acum sunt amândoi plecați în satul de dincolo, cu amintirile lor. Au rămas doar fotografiile. În caietul roșu găsisem o fotografie a doamnei directoare de când era tânără și frumoasă. Am căutat mult timp să aflu dacă și ea avea una. Poate că avea și nu am găsit‑o eu. Ies din școală, mă așez pe trepte și recitesc textul din caiet la pagina unde am găsit fotografia. Poate, transcris de undeva:
„Tu m‑ai dus pe câmpiile de la marginea satului.
Și ștergarul brodat mi l‑ai dat să îmi poarte noroc în drumul meu!
Eu voi lua ștergarul dăruit de tine,
Îl voi așterne pentru o viață mai bună.
Și prin acel ștergar va dăinui tot ceea ce îmi este cunoscut, până la durere:
Și copilăria, despărțirile, dragostea adevărată!”
Soarele s‑a înălțat, dar pe uliță sunt singur. Voi reveni anul viitor, așa cum fac întotdeauna, la ora opt după vară.
