,,Am răsfoit rezultatele tomografiei computerizate, iar diagnosticul sărea în ochi: plămânii erau acoperiți cu tumori fără număr, coloana se deformase, iar un lob al ficatului arăta cu totul distrus. Cancer cu metastaze. Eram medic neurochirurg înaintea ultimului an de rezidențiat. Așa începe cartea Cu ultima suflare de Paul Kalanithi; un incipit destul de intrigant, care nu prevestește, nici pe departe, un happy-end.
Fiind la vârsta de treizeci și șase de ani, Paul suferă de cancer la plămâni, astfel semnificația timpului se răstoarnă când află că are puține șanse de supravețuire, traversând cele cinci etape ale durerii: negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea în sens invers. Călătoria lui Paul Kalanitchi de la statutul de student la Medicină la cel de profesor în neurochirurgie se apropia de final. Deși la această vârstă personajul ajunsese în ,,vârf de munte”, crizele acute de dureri în piept îl forțau să se gândească la viitorul imaginat anterior: ,,Vedeam un cataram frumos de valuri, în care eu, Lucy și copiii noștri ipotetici aveam să ne urcăm în weekend. Simțeam cum tensiunea din spatele meu se reduce, pe măsură ce programul de lucru se mai degaja și viața devenea mai acceptabilă. Mă vedeam, în sfârșit, soțul care îmi doram să fiu”. What a pity? (Ce păcat?) Paul și soția sa nu aveau copii, relația din cuplu se deterioarase din cauza programului prea încărcat la serviciu și acum acest diagnostic.
Am putea afirma că această carte este o autobiografie, o cronică emoționantă, în care personajul-narator folosește un limbaj simplu care te ia cu valul și te poartă printe anii transformării unui student (idealist și entuziast, căruia iî era frică de a deveni medicul stereotip al lui Tolstoi, preocupat de formalistul gol și concentrat pe tratamentele standard al bolilor) într-un neurochirurg de succes ajuns la,,apogeul deceniilor de strădanii”, cu o carieră uluitoare în față, apoi în pacient și în tatăl care trebuia să-și înfrunte propria moarte. Medicul care trata pacienții în faza terminală se transformă în pacientul care luptă să trăiască.
Ce faci când viitorul rămâne un etern prezent? Ce înseamnă să ai un copil când nu mai nicio șansă la viață? În timp ce toți medicii tratează boli, neurochirurgii, afirma Paul, lucrează ,,în crezul identității”, trecând de la simpli martori ai dramelor medicale la actorii principali în ele. De-a lungul rezidențiatului său, naratorul a observat multă suferință. Ba mai rău, s-a obișnuit cu ea. Mulți oameni, odată diagnosticați, renunță definitiv la serviciu. Însă Paul nu a ales parcursul tradițional al unui bolnav de cancer: izolarea – petrecerea timpului cu familia – resemnarea, ci a continuat să muncească, reducând câteva ore din program. La fel ca și pacienții săi trebuia să înfrunte iminența morții și să încerce să înțeleagă de ce merită să-și trăiască viața. În tot acest răstimp cărțile erau cei mai buni prieteni ai autorului: ,,Cărțile au devenit confidenții mei de încredere, lentile fine și mate ce îmi șlefuiau viziunea asupra lumii”.
Au urmat săptămâni de fizioterapie, chimioterapie, tratamente după tratamente, în care pacientul se simțea lipsit de vlagă mereu. Pus față în față cu moartea, multe decizii au devenit urgente și de neocolit. Dintre toate, cea mai importanță pentru Paul și soția sa era dacă ar trebui să facă un copil. Din cauza me- dicamentelor administrate, soții au apelat la reproducerea asistată, care părea să fie singura cale de a merge înainte.
După multe luni de chin cancerul lui Paul se stabilizase, un val de ușurare l-a cuprins, iar senzația de viitor limitat părea să se risipească. În acest moment, protagonistul se întreba cine o să fie de aici înainte și pentru cât timp. Invalid, cercetător, profesor? Specialist în bioetică? Neurochirurg? Părinte care stă acasă cu copilul? Scriitor? Pierdut în acest șir al întrebărilor, a început din nou să citescă literatură și anume memoriile unor bolnavi de cancer, citea mult operele lui Soljenițîn, Thomas Nagel, Woolf, Fafka, Montaigne, Frost, Greville. Deci, avem în față un itelectual lucid care căuta un vocabular cu ajutorul căruia să înțeleagă moartea. Așadar, din acest moment, a ales să trăiască conform cuvintelor lui Samuel Becket: ,,Nu pot continua. Așa că voi continua”. Și a continuat să își readucă viața pe traiectoria sa inițială, conștientizând faptul că ,,moartea este un eveniment care se întâmplă o singură dată, dar să trăiești cu o boală terminală este un proces”.
„N-ar trebui atunci ca o boală terminală să fie darul perfect pentru un tânăr care tânjea să înțeleagă moartea? Ce altă cale mai bună de a înțelege există decât să o trăiești chiar tu?” scria Paul în cartea sa, la care a lucrat chiar și în orele când i se administrau perfuzii sau când îi era tot mai greu să tasteze cuvintele. Paul și-a dat ultima suflare când fiica lui avea opt luni.
Cu ultima suflare nu este doar un volum de memorii, ci și o carte despre medicină și literatură. În ciuda finalului trist, are un mesaj înălțător. Fără nicio exagerare, cartea lui Paul Kalanitchi este o meditație de neuitat despre înfruntarea morții și un grandios elogiu adus vieții. Lucy, soția lui Paul, scrie la sfârșitul acestei cărți, pe care el nu a reușit să o încheie și a pus punct într-un moment cu suspans: ,,Această carte poartă în ea presiunea unei curse împotriva timpului, a dorinței de a spune lucruri importante. Paul și-a înfruntat moartea, a examinat-o, s-a luptat cu ea, a acceptat-o, atât ca medic, cât și ca pacient.”
Cu ultima suflare m-a făcut să realizez și mai tare un lucru pe care îl știam deja: Viața este prea scurtă și trebuie să învățăm să trăim în prezent, să nu mai amânăm lucrurile pe care ne dorim de atâta timp să le facem și mai ales, să facem ceea ce ne place și ceea ce ne face cu adevărat fericiți, chiar dacă asta necesită mult timp și energie.
