Leonard Tuchilatu face parte din categoria poeților damnați (mort prematur, la numai 24 de ani, nu și-a văzut publicat, în timpul vieții, niciun poem, prima sa carte, Sol, apărând postum), dar, poate, mai mult, din cea a artiștilor cărora Dumnezeu le-a pus mâna pe frunte, însemnându-i și hărăzindu-le o viață nemuritoare. Mihai Eminescu este unul dintre aceștia.
Destinul lui L. Tuchilatu este asemănător cu cel al pajurii de foc, „pierdută printre firele singuratice de nisip ale deșertului” (Destinul pajurii de foc). Prins într-un circuit închis ermetic, scriitorul, dominat tot mai mult de dangătul macabru, aspru al toamnelor, trist că „soarele atât de vesel/ Nu-mi mai spune nimic”, aplecat încet, încet să culeagă „grăunțele unor amărăciuni adevărate”, a reușit totuși să-i dea culoare scurtei sale vieți, având convingerea că „nașterea noastră, clipa eternă, se va mai repeta încă”. Întreaga lirică a poetului e o enigmă. Întrebarea care apare, întâi și întâi, este „Cum a fost posibil ca un tânăr de nici 20 de ani, trăind într-un crunt regim politic, într-un context în care era promovată insistent o literatură angajată, realist-socialistă, să scrie o altfel de poezie?”. Dacă Nicolae Labiș, în anii ‘60, a încercat și a reușit în mare parte să întoarcă poezia românească spre izvoarele ei, spre tradiție, acestea însemnând, în primul rând, folclorul, M. Eminescu, L. Tuchilatu a tins, în anii ‘70 ai secolului trecut, spre o sincronizare a liricii din Basarabia cu cea românească și universală, adoptând formula unui neoexpresionism, refuzând categoric nu numai pășunismul literar, ci, în mare parte, și tendințele, căutările (folclorismul, eticismul, în mare parte) generației 60 și ale celeia din care însuși făcea parte. Intenția sa, lăudabilă, harul pe care-l avea au generat o poezie valoroasă, antologică, plasându-l, cu certitudine, în pleiada scriitorilor români de excepție.
Lirica lui L. Tuchilatu se remarcă prin viziune, una, dacă nu foarte apropiată de cea blagiană, atunci care o continuă. Relevăm un eu, care, ca și cel blagian, este aplecat peste marginile lumii, întrebător cu privire la acel dincolo de porțile acesteia. Într-o poezie de a sa, intitulată Scrisoare, L. Blaga se întreba sfâșietor: „De ce m-ai trimis în lumină, mamă./ De ce m-ai trimis?”, exprimându-și astfel neliniștea de natură existențială. Leonard Tuchilatu, la același cântat (blagian), dar de zi al cocoșilor, tră- iește sentimentul libertății absolute a spiritului, ideea transcenderii, respingând astfel o lume anchilozată de înstrăinarea omului în propriul său mediu de viață, social și totodată politic. O lume în care „durerea altuia nu doare”, în care „știința e o mască a iluziilor”, iar „vreun cineva mai strigă încă la cer, voind să-i coboare ursita”: „Ascultă,/ Au cântat cocoșii de zi,/ Mamă. Larma lor s-a sins demult/ Undeva a mai rămas strigătul lor stingher./ Atârnând în umbra nopții/ S-au deschis porțile mari/ Ale lumii,/ Mamă (Rapsodie).
Asemenea și totodată spre deosebire de poetul din Lancrăm, care căuta înfrigurat cerul trecut, ajunul apus, lumina stinsă, L. Tuchilatu, fascinat de transcendență, dar și de lumea sa, „de flori și oseminte”, în care „cerbii își caută frunza”, iar vântul îi „va atârna sufletul la margine de drum”, este în căutarea umbrei pajurii de foc, a umbrelor noastre „plecate la glasul pământului, duse după soare și pierdute odată cu el, a strigătului copacilor „rătăciți prin pădurile luminii”, a „suflului strămoșilor decedați”. În același timp, remarcăm și tendința eului de contopire, de cufundare în Totul cosmic („Mă pierd ca să ajung/ la orizontul acesta miraculos/, unde se termină muzica, unde își are începutul viața izvoarelor/ unor bucurii necunoscute încă”) și nu în ultimul rând, de revenire la starea pură, originară (la acel „pe mine, mie redă-mă” eminescian), aceasta din urmă, în viziunea lui L. Tuchilatu, asociindu-se cu copilăria, cu casa părintească, „unde se adunau toate într-o armonie de neuitat”, Leonard Tuchilatu unde „prin iarbă, îmi petrecusem zile fără de griji”, unde „lacrimile mamei înfloresc și-mi stau pe inimă trandafiri albi”. Nostalgia timpului trecut, a vârstei de aur, este cu atât mai profundă cu cât eul liric are convingerea că acolo „și-a lăsat o jumătate de suflet”.
L. Tuchilatu nu a așteptat nicicând pasărea roșie, acoperind cu umbra ei soarele, nu a crezut că toate farmecele lumii se reduc la zero. Aflat sub imperiul unui destin tragic, el a fost un poet al soarelui. Crescut în lumina acestuia, considerându-se un copil al lui („Alergăm după umbele soarelui să cerem culori, să ne asculte ca un părinte mai mare”), poetul a avut certitudinea că nimic nu e mai bun decât soarele. Simbolismul acestui arhetip-laitmotiv (pus în antiteză cu cel al umbrelor) este tot atât de plurivalent, pe cât de bogată în contradicții este realitatea solară. În spirit platonian, Tuchilatu percepe soarele ca un simbol al Binelui („… voi împărți cu tine tot ce am/ să văd zâmbetul tău, bunăvoința ta”), dar, spre deosebire de acesta, și ca un izvor al luminii, căldurii și vieții („… tu asprule, bunule/ și ca orișice trecător obosit/ am să cer să mai luminezi puțin pentru mine”), ca o inimă a lumii („Rânduri lungi de oameni în așteptarea soarelui”, „Mușc din soarele acesta mare/ A celui mai înalt cer”), ca „un monstru dulce ce apasă copacii firavi cu palmele sale nevăzute” , ca fiu al Zeului suprem („… du-te și te închină soarelui măcar o dată”) și într-un final, ca un aspect al arborelui lumi. Ridicându-se nemuritor în fiecare dimineață („Am început a cunoaște ziua cu tot soare-le ei mare, larg..”), coborându-se în fiecare noapte pe tărâmul morților („coboară soarele pe streșini de pal amurg”), soarele, prin „macabrul său dans în amiezi…”, devine și un simbol al morții iminente, sentiment pe care-l trăiește eul liric („lamele soarelui mi-au tăiat mâinile”). Totuși, legat indisolubil de soare („pârghie a soarelui, deschisă peste inima mea”, „…un punct roșu, alungit până la o rază subțire,/ Mă leagă cu soarele, gata să moară” ), poetul îi aduce un elogiu, considerându-l și lumină a cunoașterii.
Poezia lui L. Tuchilatu, la nivel de discurs, de expresie poetică, demonstrează un talent de excepție. Poetul nu caută metafora. Se pare că în manuscrisele sale, sunt atestate puține variante ale unuia și aceluiași text. Ea este în el. O metaforă revelatorie, care îndeamnă cititorul la reflecții, care are capacitatea de a impresiona, de a sensibiliza, de a declanșa, de a crea un întreg univers: „Icoana din oglinzile strâmbe se transformă într-o broască țestoasă”, „Umbre de oameni vii/ În lumina amurgului pal”. „Mândri copaci adorm în lumină”. „În zăpada albă sclipesc verigile lunii” etc.
Leonard Tuchilatu a plecat prematur spre soarele verde, din casa albă cu flori asemenea cocorilor, poate, neîntrebat de nimeni, dar și astăzi, în fața noastră, mai flutură un bun rămas gingaș. Pe 10 noiembrie 2021, ar fi împlinit 70 de ani. „M-am născut să fiu/ Umbra unor simple reverii/ Ce-și găsesc locul în inima mea,/ fie cât de mică./ Atât de modest/ Îmi șoptește vântul să fiu,/ Încât să-mi pară clipa asta/ egală cu viața unor hurii/ exilate la veșnicie omenească…”, afirma poetul într-o poezie de-a sa. Avem certitudinea că Leonard Tuchilatu, care „a cântat cu arcușul vremii pe strune”, a cântat lumina, bucuriile și tristețile orei la fluierul meșterit de Pan nouă, „copiilor ciudați, împrăștiați printre stâncile mari ale vieții”, va rămâne perpetuu, așezat la masa soarelui, împreună cu scriitori antologici ai literaturii române.
