Cred că e un spectacol extrem de important: ca mesaj, ca formă estetică, ca modalitate de comunicare cu spectatorul, ca punere în valoare a poeziei, în general, și a celei dedicate războiului din Ucraina , în mod special.
Și aici trebuie să spunem neapărat câteva cuvinte despre Teatru ca artă și ca fenomen capabil să creeze evenimente de rezonanță majoră. Rolul teatrului, ca artă și ca fenomen social, e diferit de celelalte arte cum ar fi muzica, pictura, cinematografia. Teatrul, prin specificul său, fiind o artă a cuvântului rostit, poate fi instantaneu, teatrul freamătă și rezonează cu realitatea, este o oglindă și o portavoce a realității, atunci când aceasta i-o cere. Într-un moment ca acesta – războiul din Ucraina, care ne este vecină – teatrul a putut să reacționeze imediat. În acest spectacol, teatrul și-a dat mâna cu poezia, care este și ea, o artă a cuvântului instantaneu, a emoției vii, ca ecou în sufletul poetului la acest eveniment. Astfel, spectacolul a devenit o sărbătoare a teatrului și a poeziei și un triumf al cuvântului asupra războiului. Am văzut reportaje cu toții cu străzi din Kiev și alte orașe ale Ucrainei cu arici antitanc, instalați pentru a opri invadarea străzilor de către tancurile rusești, am văzut teatrul din Odesa, înconjurat de ziduri de protecție din saci cu nisip și iarăți arici antitanc, am văzut teatrul din Mariupol distrus de rachete rusești. Lesyc Panasiuc, unul din scriitorii ucrainieni ale cărui poezii au fost rostite în spectacol și care ne-a transmis un mesaj video, difuzat la sfârșitul reprezentației, ne spune, în mesajul său, despre nimicirea sistematică de către armata rusă a obiectivelor culturale ale Ucrainei – teatre, biblioteci, muzee, astfel, încercând să nimicească, în primul rând, spiritul ucrainean. Ne-am zis, atunci, că teatrul este pentru noi o cetate de rezistență împotriva invadatorilor ruși, actorii sunt soldații pe poziții, iar poezia și cuvântul sunt armele noastre.
Cei care au fost la teatru în ziua spectacolului au văzut că am încercat să creăm o atmosferă, care ar ajuta publicul să pătrundă în esența evenimentelor și să devină parte a spectacolului. Chiar în fața teatrului, pe treptele lui, am instalat arici antitanc (așa cum o fac ucrainienii pentru a-și proteja instituțiile de cultură) și câteva vestigii ale masacrului din Bucea, în holurile din interiorul teatrului, aceiași arici antitanc și saci cu nisip, instalați în jurul busturilor unor personalități care sunt în teatru. Intrat în sala de spectacole, spectatorul se cufunda într-o atmosferă solemnă, creată de actorii îmbrăcați sobru, care îi întâmpinau în picioare, în scenă, privindu-i direct în față, ca niște martori ai evenimentelor, ca niște ostași ai adevărului. Pe un ecran enorm, în spatele actorilor, se perindau fotografii cu orașele distruse ale Ucrainei. Muzica și lumina întregeau această imagine tragică, dar frumoasă estetic, creând o atmosferă unică. Stilul recitării poeziei a fost apropiat de stilul teatrului antic, atunci când actorul, în mijlocul amfiteatrului grecesc, înconjurat de miile de compatrioți, toți cetățeni ai polisului, li se adresa celor veniți la teatru pentru a auzi cuvântul cel mai important al zilei, al momentului istoric, cuvântul de mobilizare, de înălțare, de unire.
Teatrul e un organism complex, care cuprinde în sine artă – pe cea a cuvântului, pe cea a actorului, arta muzicii și a tuturor elementelor vizuale, dar, în teatru, nu mai puțin importante sunt și alte elemente constitutive – politicul, socialul, spiritualul – ele îi dau forță, îl fac să poată fi esențial, instantaneu și eficient. Epoca antică, cea care a născut teatrul modern, i-a dat instrumentele esențiale și forța de a ne vorbi. Da, retrăim în zilele noastre o epocă antică prin tragismul său, prin solidaritatea pe care ne-o cere, prin curajul care ni se solicită pentru a ne apăra polisul.
