Războiul declanșat de Putin contra Ucrainei ne învață (de fapt, războaiele dintotdeauna i‑au învățat pe oameni mai multe, deși dureroase lucruri, decât perioadele de pace, când omul se iluzionează că „totul va fi bine…”) că se cuvine să luptăm și pentru pace. Ideea nu e nouă. Pacea e o cauză care poate fi asigurată doar prin acțiuni și politici coerente.
Politica păcii ne privește pe toți. Mai acut ca altădată, omul recent înțelege că el e parte a Omenirii și că, direct sau indirect, problemele Omenirii îl privesc și pe dânsul. Mai mult și mai des ca până de curând, odată cu declanșarea invaziei rusești în Ucraina, ne‑am trezit „din somnul cel de moarte” al nepăsării, al minciunii, al iluziei că în secolul XXI noțiunea de război va dispărea… Și, din nou, acest stupid, barbar, sângeros măcel ne împinge, pur și simplu, să medităm, să înțelegem și să prețuim pacea ca pe o valoare inestimabilă, ca pe o condiție sine qua non pentru viață și viețuire pașnică; și să înțelegem adevărul că doar viața pașnică ne poate permite să ținem și să valorificăm potențialul nostru divin – de a crea viață.
