Cartea proastă e țâfnoasă. Plină de sine și umflată în pene, precum fata moșneagului din poveste. Lumea zice că e greu s‑o depistezi și s‑o definești, dar nu e imposibil. E suficient să‑i examinezi atent penajul, deoarece e o cioară vopsită. Este impostoare. Incompetentă, dar obraznică; mediocră, dar tupeistă; bolnavă de subnutriție, dar agresivă; complexată și răzbunătoare, cartea proastă e vizibilă, ea nu știe ce e modestia. Iar scopul suprem e să creeze confuzii axiologice.
E nervoasă, agitată, gălăgioasă, vrea să fie văzută, vrea să pară carte bună, se travestește, copiază maniere, se machiază excesiv, se parfumează abundent și se îmbracă în haine țipătoare. Adagiul „Prostul nu‑i prost dacă nu e și fudul” e despre ea. Își caută insistent cititorii, se impune, ca marfă, face trotuarul. Copiază și imită chiar și atunci când crede că este irepetabilă. Are o scuză: ea nu știe pe cine imită; modelele ei sunt eclectice și vin, cel mai adesea, dintr‑o sursă secundă, deja adaptată la o paradigmă digerabilă. Urmărește ținte bine ochite: scopuri patriotice, civice, etice, umaniste, sociale, în fine, pecuniare ori de satisfacere a propriului orgoliu (pe contrasens, cartea bună este propriul său scop, cel mai adesea, pur estetic). Cartea proastă crede că tema/trendul este garanția succesului (cartea bună, dimpotrivă, salvează orice temă și sfidează orice trend). Cărțile bune sunt incomode, subversive, disidente sau evazive, cărțile proaste sunt corecte politic, cuminți, comode și oportuniste.
Cartea proastă nu e o istorie neinspirată a unui june scriptor ambițios și trimisă la tipar înainte de a‑și face armata în fișierele de lucru ale autorului. Nici nevinovata încercare a unei profesoare de a face, și ea, literatură. Până și geniile mai știrbesc, cu sau fără intenție, muchia cubului perfect. Formula valorii versus impostură ne‑a propus‑o clasicul: este o fracție matematică, consistența ei calculându‑se simplu: la numitor este ceea ce crede ea despre sine, iar la numărător – ceea ce cred alții despre ea. În felul acesta e simplu să vezi cum arată o carte cu adevărat proastă: este (ca) o gaură neagră, în universul căreia totul este înghițit fără rest. O sferă întoarsă pe dos, da.
Povestea ei începe învăluitor‑derutant. La început, e timidă ca firul ierbii și se gudură ca un țânc pe lângă cei care o vor promova: cititorii de rețele, amicii, neamurile, „exegeții” convertiți în agenți de vânzări, care sunt curtați până inima lor se topește și cartea e remarcată pe câmpul lecturii. Pentru început, important e ca faptul de impostură crasă să fie recunoscut ca „fenomen literar”. Firav, inconsistent, important e că „este”! E primul ei scop: să obțină statut de „carte” și, pentru autor, statut de „scriitor”. Apoi îți intră sub piele; linge pantofii criticului, pentru promovare (prefață‑postfață, prezentări la nenumărate lansări, cronici de întâmpinare), apoi exercițiul se repetă cu varii jurii, impostoarea obține premii, și le etalează, își afișează laudele de serviciu de la lansări, face (neapărat!) poze și le difuzează ca pe un succes al textului, deși textul nu mai contează, toți l‑au uitat, mărșăluiește doar coperta strălucitoare. Apoi încep efectele colaterale, cu victime colaterale: cartea proastă se cere în asociații culturale, în prezidii, la tribunele manifestărilor locale, regionale, naționale și internaționale. Apoi vin funcțiile adiacente: secretari de asociații, președinți de fundații, directori de edituri, șefi de partide, deputați, miniștri. Apoi ea însăși, cartea proastă, decide destinele altor cărți! Și când privești în urma acestui marș – pârjol!
Or, partea importantă a poveștii e marșul triumfal al cărții proaste, sentimental, răvășitor și dezastruos pentru lumea din jur. Ceva între freneticul marș al trolilor din suita lui Grieg, sumbrul marș al cavalerilor lui Prokofiev și marșul amenințător al ocupanților din Simfonia a VII‑a a lui Șostakovici, urmate de imaginea urbei nivelată de bombardamente din Metamorfozele lui Richard Strauss (a nu confunda cu Johannes Strauss).
Cartea proastă face parte din cultura orală: este publică, este o prietenă gălăgioasă și fariseică. Cartea bună este un prieten intim, care nu își afișează relația. Ea face parte din cultura scrisă și te așteaptă, răbdătoare, în bibliotecă…
P.S. Ați recunoscut cumva cartea proastă printre cele întâlnite în viața reală? Ei, aș! A fost doar o poveste…
