(Fragmente)
Ziua 40
(Fragment)
Există undeva un timp al inimii, un spațiu al liniștirii. Ai trăit în el ca într‑un cuib de pasăre. Nu te vei mai întoarce, dar știi că ai fost acolo. Poate fi aproape sau departe. Înăuntru sau în afară. La capătul drumului, o ceață densă opacizează privirea. Absența golește pieptul și dai brusc drumul aerului. O rotire amețitoare ce umflă vinișoarele de sub tâmple. Vrei să‑l reconstruiești în altă parte, dar nimic nu‑ți iese și te declari învins.
Eliza își curăță cu gesturi calme un măr, până când coaja se așeză într‑o spirală verde, aproape perfectă. Miezul rămase proaspăt și aromat în urmă. Privi lucrurile din cameră, așezate la locul lor ca niște martori tăcuți în așteptarea hotărârii definitive. Când vrei să‑ți iei moartea în mâini, ea poate veni planifi‑ cat, organizată ca la serviciul de pompe funebre. Programezi, reglezi conturi, faci plăți, lași o notă asupra deciziei tale, să nu dai bătăi de cap. Mintea devine un carusel dureros de imagini. Nămolul frământat pe ploaie cu tălpile goale. Bicicleta răsturnată peste un trup plăpând. Bărbatul transpirat, scuturându‑și hai‑ nele albite de praf. O femeie cu părul despletit, culegând mere în genunchi. Copila adormită la marginea bălții cu broaște. Același pământ atât de departe și atât de greu. Vântul trânti o fereastră. Îi păru că lasă în urmă parfum de iasomie, iarbă de grădină, cimbrișor de munte și mentă de pădure. Pământul acela există. L‑ar putea vinde în sticluțe cu un slogan publicitar despre emoții. Tresări. I se făcu frică și rușine. Nu o mai recunoscu pe femeia învelită în pielea ei, de acum o fugară suspendată între lumi. Începu să plângă scâncit, fără lacrimi. Și‑a propus să termine cu viața, dar nu e pregătită pentru marea întâlnire. Cu îngerul copilăriei, un fel de șarpe al casei, nu și‑au vorbit niciodată, s‑au înțeles doar pe mutește. Prin ridicări de sprânceană, strângeri de gene, atingerea nasului, pocnit din degete, împreunare de palme, scos limba. Acum tace, stă retras și așteaptă în vizuină alegerea fetei. Mișcarea decisivă pentru întreaga existență. Toată familia e risipită în două cimitire îndepărtate din Transilvania. Ea unde se va odihni când vine vremea liniștirii?
Își adună trupul firav și se chirci ca în poziția din burta mamei. Moartea nu trebuie primită oricum. Închise ochii. Aș vrea să mă iei în brațe cu săculețul de medicamente agățat la gât. Să mă scoți din circuitul închis al distanței dintre talpa mea și umărul meu. Să ne plimbăm cu fruntea lipită pe strada celor fragili. Sanatoriul va fi tot mai aproape. Cel ce inima‑și smulge din piept și‑o azvârle înalt nimerește la țintă. Căută un loc să se ascundă de propriul gest. Își privi chipul din fotografia agățată strâmb pe un perete. Fetița cu părul alb nu ar fi renunțat cu ușurință, chiar dacă frica i‑ar fi spart pieptul. Ar fi stat ascunsă până în zori, iar dimineața ar fi pășit ușor la lumină. Strânse din gene și împreună degetele.
Eliza se apropie de fereastră și privi stânca încețoșată din depărtare. Un vânticel străbătu perdeaua de la terasă și răsturnă un mic vas cu flori. Furnicile roiră spre adăpost. În jur, lucrurile iubite. Când a fost fericită a cumpărat câteva antichități, acum martori ai acuzării. Unele specii de plante au fost aduse din locurile pe unde a călătorit și i‑a fost bine. Obiectele transferă căldura mâinii ce le‑a atins, privirea ce le‑a însuflețit și memoria dobândită cu vremea. Nu te poți debarasa pur și simplu de ele fără să crezi că faci o nedreptate. Le arunci sau le dai la kilogram. Vor sta pe rafturi cum stau orfanii în separeuri, așteptând ca cineva să‑i ia acasă. Puține vor avea noroc să fie iubite de un cuplu tânăr, puține vor fi atinse de inocenți, dar cele mai multe se vor risipi în mâna unor negustori. Le vor schimba destinația și le vor înstrăina ca pe sclavi. Cutia din stejar fiert și lăcuit pentru perii de păr și oglinjoare încastrate în sidef devine depozitul cremei de pantofi, tăvița argintată, ce primea exclamații la masă, se înnegrește sub o oală cu flori. Reproducerile cumpărate de prin marile muzee ale lumii, în după‑amiezi leneșe, sunt dezrămate și aruncate la coș, iar ramele se vând la bucată.
Ziua 62
Clipa greșelilor uitate. Sedimente. Imnul liniștii din Pateric. Clipa de liniște. O, liniște, cale către cer! Am găsit un fragment, scris demult într‑un carnețel. Nu are legătură, dar mi‑ar părea rău să‑l pierd.
Copiii sparg căni și nu sunt uciși pentru asta. Tu mă lovești cu o ură pe care inima mea, strivită între coaste și claviculă, nu o poate pricepe. Te rog, mama, ia piciorul, pieptul meu e crud, pocnește când îl apeși! Nu simți? „Te spun!” „Nu mă spune!” „Ce să‑ți dau?” „Nimic.” Frații sunt sadici. Copiii sunt sadici. Mamele sunt sadice. „Aș vrea să murim împreună.” „Crezi că nu te spun dacă zici așa?” „Te rooog! Sunt mai mică, am oasele mici. Mi‑e pielea bășici de la urzică. Mama a rupt câteva plante de trupul meu. S‑a umflat tot.” Acum stau să‑mi treacă plânsul. Trece greu. Adorm în durere. Îmi vei spune că m‑ai iubit. Ar trebui să urăsc mamele, dar mie mi se înroșesc ochii când aud cuvintele avort, maternitate, uter, extirpat, menopauză. Ating copiii din burțile mamelor lor să‑i asigur că aici e în regulă, poți avea noroc. Lupt cu răul ca un ucenic ce mătură înaintea stăpânului. Armata de fetuși se balansează cu ochii închiși. „Hai la mâncare! Uită‑te la ea cum mănâncă. Se va prăpădi.” Mama nu a lăcrimat. A mâncat mai departe. Părinții vorbesc uneori prin șocuri. Tata i‑a dat un pumn. L‑am simțit în stomac. Apoi o palmă, un picior. Am cerut apă. Mama a băut un pahar cu oțet de mere diluat. M‑am chircit. M‑am strâmbat. Am strâns pumnii și a rămas să mă nasc. L‑am lăsat ușor pe bărbatul acela să‑mi descopere sânii în timp ce tu mureai. Te‑ai uitat cu privirea paralizată la gestul lui, iar eu, la ochii tăi în lacrimi.
Ziua 65
(Fragment)
Maică‑sa nu a dorit acest copil, avea deja doi, sarcina a venit pe neașteptate și nu se putea face nimic. În primele luni a vrut să o piardă, fără succes, căci nimeni nu risca să provoace un avort. Nu exista pastila de a doua zi, nu existau anticoncepționalele, atât de sănătoase pentru moralul unei femei. Existau doar plante de îndesat în vagin, sonda cu soluție de sare suprasaturată, ceai de pătrunjel sau antibiotice. O vecină murise și fusese îngropată împreună cu fătul, galbeni amândoi, încadrați în rama sicriului, ca o icoană bizantină. Putea recurge la antibaby, greu de procurat, dar n‑a făcut‑o. La celălalt avort îi cursese sângele până în cizme. Repeta întruna că pruncii ei vor crește și vor semăna cu merele viermănoase. Se vor acri, se vor strânge înăuntru, fără miez curat. Era o primăvară înflorită în pomii de pe marginea drumului. Plecase la o mătușă bolnavă într‑un sat destul de îndepărtat. I s‑a rupt apa și nu a mai ajuns decât la dispensarul din comună. Burta nu a vrut să dea drumul prețiosului trupușor. Atunci infirmierul și moașa, amețită de alcool, au apăsat cu genunchii. Cearșafurile miroseau puternic a clor. Scutecele erau aspre de la fiert. Cu tot chinul, născu o fetiță cu părul negru și creț, pe care o numi ca pe fetița din Lebedele lui Andersen. Așa a venit Eliza pe lume.
Căuta burta ca pe ceva salvator. Semăna cu atașul de la motocicletă. Acolo este strâmt și bine, nimeni nu te găsește. „Bătaia e ruptă din rai!” i‑a spus odată un vecin în timp ce plângea, frământând pământul cu tălpile ei micuțe. Credea că raiul e un loc cu jucării în formă de îngeri. Aici, jos, încercase să dea viață unei păpuși, suflându‑i aer în piept, dar nu înviase. A aflat că oamenii sunt făcuți din lut și Dumnezeu a suflat „duc” în ei. Și ea ar putea sufla, cum mișcă o cutie de chibrituri dintr‑o suflare, cum e premiantă la mâncat fructe pădurețe fără să se strâmbe. Mai multe zile a încercat să modeleze ceva. Fetița de lut semăna cu mumia unui avorton. A rămas câteva zile la soare până s‑a micșorat și mai tare. O privea neputincioasă și tristă. Căldura o făcuse să crape, să se confunde cu un boț pierdut printre cocoloașele întărite de cal. Ea nu era Dumnezeu. Au urmat alte încercări de a face copii, nu păpuși. Din coceni sau știuleți cruzi. Îi mirosea până amețea. Cât timp trebuie să stai așa până se ivește un copil în burtă?
Nu a crescut cu jucării. Sora mai mare avea o păpușă de gumă. Eliza a numit‑o în șoaptă Ada. Când rămânea singură, ca într‑un ritual de exorcizare, scotea sufletul ascuns al soră‑sii din păpușă, ca să nu afle, și se jucau în secret. Bolborosea toate vorbele auzite, fără să le priceapă: „într‑însa”, „ispită”, „izbăvește”, „viclean”, „brâncă”, „plevas”, „napustu”, „pustia”, „bogilarăș”, cele din urmă rostite de bunica într‑o limbă neînțeleasă. Apoi, ascunsă între pat și perete, rodea fosforul chibritelor și sugea dulceața din pastilele roșii ale maică‑sii. Așa credea că poate câștiga forță din orice îi era interzis. Băiatul din vecini i‑a dat un păpușel, tot de gumă, îmbrăcat cu o bluză albastră, întins pe burtă, cu fundulețul gol. I‑a ros puțin vârful degetelor de la piciorul drept, să fie doar al ei. Își petreceau ziua împreună de câte ori se trezea singură. Păpușile nu i‑au vorbit niciodată. Erau mute și încremenite în prima lor stare. Orice le‑ar fi spus, trebuia să imagineze răspunsul, așa că nu le‑a mai vorbit, ci s‑au înțeles pe mutește. Cu capul, cu mâinile, cu privirea. Ea le povestea ce i s‑a mai întâmplat. Păpușa o fixa și îi răspundea din ochii ei albaștri că nu a greșit cu nimic, că mama trebuie să moară dacă a bătut‑o și că pe soră‑sa trebuie să o ia țiganii cu ei prin lume. Păpușa devenea sadică, dar continua să zâmbească de pe micul ei tron. Apoi o îmbuna, iar Eliza mergea vinovată să‑i îmbrățișeze mamei piciorul și să‑i atingă soră‑sii dosul mâinii cu obrazul.
Dacă în rai e multă bătaie, ce să caute fetița acolo? Cum îi spunea mama, „dacă ești cuminte și te rogi seara, ajungi în rai”. „Înger, îngerașul meu, ce mi te‑a dat Dumnezeu”, repeta seară de seară cu pălmuțele unite și cu ochii închiși, uneori întredeschiși, să vadă dacă o urmărește cineva. „Totdeauna fii cu mine și mă‑nvață să fac bine.” Avea încredere în înger, dar nu în cel despre care vorbea mama, acela era pârâcios, ea încerca să‑l înduplece pe cel bun. „Eu sunt mic, tu fă‑mă mare, eu sunt slab, tu fă‑mă tare.” Aici, Eliza prindea putere, își dorea mult să fie mare și tare, să nu mai fie prinsă și bătută ușor, să pășească peste dealuri ca uriașii din poveștile auzite demult. „Și‑n tot locul mă‑nsoțește.” De acum nu se va ruga decât pe din afară, pe dinăuntru îi va striga îngerului pârâcios: „Mint!”, „Mint!”, „Mint! Nu vreau să fii cu mine peste tot!”
