Așa ne‑am smuls noi cu tot cu rădăcini
Ala Koroleva: „Am trăit opt luni sub ocupație. Opt luni! Și în tot acest răstimp nu a funcționat nicio lege, autoritățile locale erau cu mâinile legate, nu avea cine să‑ți facă dreptate”
De când sunteți la Chișinău?
De pe 1 decembrie 2022.
Cum ați aflat că a izbucnit războiul?
Cu propriile urechi. Noaptea, la ora 4 și 20 de minute. Eu, într‑un fel, îi așteptam. De ce? Pentru că în presă se zvonea că vor năvăli pe 16 februarie. Pe 16 februarie m‑am gândit: „Slavă Domnului, n‑au venit”. Dar pe 24 februarie m‑am trezit și i‑am spus soțului meu: „Gata. Războiul a început”.
Au venit din Crimeea. Pe drumul spre Kahovka au împușcat fără oprire, dar în Herson au dat năvală abia peste trei sau patru zile, vreme în care au tot înaintat pe malul stâng al Niprului. Când i‑am văzut dând buzna în Herson, mi‑a trecut un sloi de gheață pe spinare. De ce? Zvonul că înaintează pe podul Antonovski a făcut înconjurul orașului. Toate rețelele sociale, Telegramul, Viberul gemeau de fotografii și video‑uri care arătau cum avansau pe pod, cum tancurile lor dărâmau totul în cale.
Au fost niște bătălii epice! Băieții noștri apărau podul. Iar noi adunam haine, medicamente și le trimiteam în spitale, pline ochi de răniți. Spitalele nu mai făceau față. Nu aveau medicamente, haine, nimic. Strângeam apă oxigenată, clorhexidină, lenjerie de corp, ciorapi. Deviza noastră era: „Să adunăm ajutoare”. Apoi, au spart linia frontului, dar nu au dat buzna imediat în oraș. L‑au învăluit, mergând pe centură de parcă se pregăteau să‑l ocolească. Apoi au pătruns în oraș și au înființat peste tot puncte de control. În piață stăteau transportoarele lor blindate, înconjurate de toată lumea din oraș. Pentru asta Zelenski i‑a dat Hersonului titlul de Oraș‑erou. Toți locuitorii protestau. Veneau cu steaguri și le strigau soldaților să se care acasă. Apoi au început să arunce în oameni cu bombe fumigene și cu gaze lacrimogene, silindu‑i să părăsească piața. Stăteam mai mult prin case, pentru că… Eu, de exemplu, nu voiam să am cu ei niciun fel de contact. Și atunci soțul meu a început să facă reparații în subsol… Am înțeles că a venit vremea să ne retragem în subsoluri.
Îmi era frică… Dacă, să zicem, el trebuia să iasă după niște șuruburi, îl rugam să mă ia și pe mine. Mă temeam să‑l las singur, fiind foarte impulsiv. Era foarte supărat pe ei și reacționa imediat. Mă gândeam: „Să nu dea Dumnezeu să le spună ceva…”
Vă imaginați, opt luni am trăit sub ocupație. Opt luni! Și în tot răstimpul ăsta nu a funcționat nicio lege, era un vid de putere, nu avea cine să te apere. Nu exista niciun fel de dreptate. Nimic nu era! Dacă le tre‑ cea prin cap să‑ți ia mașina, te opreau și ți‑o luau și nu le puteai face nimic. Li se năzărea să intre în casă, intrau. Sau să‑l bată pe un om de pe stradă. Îl băteau. Sau să‑l ucidă. Îl ucideau. Chestii de astea se întâmplau zi și noapte. Peste tot. De aceea, eu mă temeam să‑l las pe soțul meu să iasă singur. Și mai tot timpul stăteam acasă, firește.
Din ce trăiați?
Din ce trăiam? Ucraina, slavă Domnului, nu ne‑a abandonat. Soțul meu e pensionar. Invalid de grupa a treia. Pensia îi venea regulat. Trăiam din acei bani. Bancomatele funcționau.
Dar magazinele erau deschise?
Da. Erau deschise. Aprovizionate de la bazele alimentare din oraș, până s‑au golit și acestea.
De la 1 mai ne‑au tăiat internetul și telefonia mobilă ucraineană, trecându‑ne la un operator din Crimeea. Și am fost nevoiți să ne cumpărăm cartele telefonice din Crimeea. SIM‑uri din Crimeia. Ca să nu fim rupți cu totul de restul lumii.
Nimeni nu prea voia să le cumpere, dar nu aveai încotro. Nu ne puteam lipsi de internet și de telefon, de vreme ce stăteam mai mult pe acasă. Trebuia să știm ce se întâmplă afară, ca să putem acționa. Și le cumpăram.
Dar era foarte periculos.
De ce?
Pentru că trebuia să te controlezi ce vorbești. Eram ascultați. Eu îi spuneam soțului meu: „Despre asta nu ai voie să vorbești”. De câteva ori el s‑a scăpat cu vorba și timp de trei zile am trăit cu frica în sân că o să vină să‑l ia. Toți eram ascultați. Oamenii discutau la telefon, pur și simplu povesteau ce au mai văzut prin oraș. Veneau și îi săltau. Și gata. Nimeni nu mai știa nimic despre ei. Nici măcar rudele. Dispăreau fără urme.
Televiziunea funcționa?
Noi aveam antenă parabolică și prindeam televiziunea ucraineană.
Lumină aveați?
Aveam. Ei verificau să avem lumină, gaz, apă, pentru că ei erau noii stăpâni. Panouri prin tot orașul: „Herson – oraș rusesc!” Steagurile lor. Afișe cu mesaje de propagandă: că Suvorov a făcut aia și aia și aia.
După ce ne‑au deconectat de la operatorii ucraineni de telefonie mobilă, ne‑au spus: „Scoatem grivnele din circulație. Treceți la ruble”. Nimeni n‑a vrut. Dar când au scos grivnele din circulație, iar băncile și bancomatele le‑au închis, au apărut schimbătorii de grivne. Nici nu știu cum făceau rost de bancnote. Eu le transfer grivne pe telefon, virtual, iar ei îmi dau bancnote adevărate, din hârtie. Așa că am refuzat să trecem la ruble și până în ultima clipă am făcut cumpărături doar cu grivne.
Magazinele le primeau?
Le primeau, deși ordinul era foarte clar. Să nu se mai facă nicio tranzacție cu grivne, un ordin pe care magazinele – bravo lor – nu‑l respectau. Își asumau riscul și primeau grivne.
Dar cum comunicau ei cu cetățenii? Cum vă transmiteau ce e voie și ce nu e voie?
Prin SMS‑uri. Și din gură în gură. Administrația orașului era militară și oamenii nu‑i acceptau și nu‑i ascultau.
Dar autoritățile din Herson?
Au fugit. Au fugit înainte ca rușii să inte în oraș. Au fugit în timpul luptelor pentru pod. Când au luat podul, toți reprezentanții administrației orașului și a regiunii se aflau deja în Nikolaev și acolo au rămas cât a durat ocupația. Ca și cum de acolo diriguiau orașul. A rămas doar primarul. Chipurile, administra orașul. Dar versiunile se bat cap în cap. Unii zic că el a colaborat cu ei, de asta nici nu i‑au atins niciun fir de păr de pe cap. Da, nu i‑au făcut nimic. Unde mai pui că vreo câteva luni bune, pe Casa noastră Albă a fluturat drapelul ucrainean. Dar apoi, firește, l‑au dat jos și au arborat drapelul rusesc. Apoi primarul, peste vreo jumătate de an, a dispărut.
Am citit undeva că primarul Hersonului a fost luat prizonier.
E vorba de fostul primar. Care tocmai a fost eliberat. Am văzut fotografii cu el de până a fi arestat și după. A fost ținut în prizonierat trei ani pe muchie. Când îl vezi, nu înțelegi cum omul ăsta mai e în viață. Acum se află la un centru de reabilitare din Kiev.
Până la ocupație ați lucrat?
Practic meditația spirituală și predau tehnicile de meditație. De când a început războiul, am hotărât să‑i inițiem pe gratis pe oameni în această artă a cunoașterii de sine și a perfecționării sinelui. Am îndrumat multă lume pe această cale a devenirii spirituale. I‑am ajutat pe mulți, fiindcă meditația e și o tehnică de eliberare de stres și neliniști. Are un fundament științific. Este un blindaj antistres impenetrabil. Ucenicii noștri practică deja singuri meditația.
Timp de opt luni, predați tehnicile de meditație acasă sau online?
Acasă. Îi învățam pe oameni tehnicile meditației la mine acasă, pe fundalul împușcăturilor. Pentru a scăpa de frici și neliniști, de care, altminteri, nu ai cum să scapi.
În timpul stării de asediu?
Da.
În timpul ocupației, în oraș se auzeau des împușcături?
Da, da. Se împușcau între ei… Cecenii… Reglări de conturi. Se omorau lansând proiectile din tancuri și din tunuri.
Dar în oraș erau tancuri?
Firește. La fiecare intersecție.
Din prima clipă, cum au pătruns în oraș?
Da, la fiecare intersecție și‑au instalat punctele lor de control, cu steaguri rusești. Echipați cu tot ce se cuvine… Mamă, mamă!
(Continuare în numărul următor. Traducere din rusă de Dumitru Crudu)
