Mihai Eminescu. Un nume rostit cu solemnitate la fiecare 15 ianuarie și 15 iunie, un chip imortalizat în bronz, înrămat pe pereții școlii, un portret înrădăcinat în mentalul colectiv ca „poetul național” sau „Luceafărul poeziei române”. Și totuși, cât de aproape este acest om, născut în secolul al XIX‑lea, de mine, un adolescent de 15 ani, elev într‑o școală modernă din mileniul III, care trăiește într‑o lume a călătoriilor, a tehnologiei, a rețelelor sociale, a inteligenței artificiale și a schimbărilor rapide?!
Poate părea un clișeu să spui că „Eminescu e contemporanul nostru”. Unii ar ridica din umeri aproape nepăsător: „Ce treabă mai are el cu generația noastră?” Însă, dincolo de aparențe, Eminescu trăiește încă printre noi. Este contemporan nu doar prin idei, prin poezie, prin limba pe care a modelat‑o cu migală, ci și prin prezența sa fizică în spațiul urban, în cultura vie, în instituțiile care îi poartă numele și în gândurile celor care caută sensuri profunde într‑o lume tot mai superficială din cauza grabei și a lipsei de profunzime.
Eminescu – poetul care „m‑a crescut”
Relația mea cu Eminescu a început, ca pentru mulți alții, în copilărie. Printre primele poezii pe care le‑am învățat pe de rost a fost Somnoroase păsărele. La vremea aceea, nici nu înțelegeam prea bine sensul cuvintelor, dar ritmul melodios, imaginea păsărilor care se culcă „pe la cuiburi”, liniștea serii și cei mari care îmi citeau toate acestea, spunându‑mi „Noapte bună”, toate mi‑au rămas în suflet. Pe măsură ce am crescut, l‑am reîntâlnit în paginile manualelor, pe rafturile din casa noastră, dar și în discursurile profesorilor, la evenimentele literare, la concursurile școlare, în activitatea părinților mei, care sunt scriitori.
Fiecare vârstă pare să aibă un Eminescu al ei. Copilăria îl cunoaște prin poeziile simple și cântecele line, căci Eminescu e, cred, cel mai cântat poet român. Și mă gândesc, în primul rând, la Ce te legeni…, cu muzica lui Mihai Dolgan. Adolescența îl descoperă în complexitatea Luceafărului, poem care a inspirat alți scriitori, regizori, pictori, sculptori etc. Maturitatea, probabil, îl va regăsi în articolele sale politice, în profunzimea gândirii lui. Astfel, Eminescu nu este static, nu este o statuie rece. Este un autor viu, care se transformă, crește odată cu noi.
Un oraș cu amprenta lui Eminescu
Dacă poezia lui ne atinge sufletul, spațiul în care trăim ne amintește de el prin prezența fizică a numelui său. Chișinăul, localitatea în care m‑am născut, este plin de semne ale acestei prezențe, chiar dacă nu se știe exact dacă el chiar a vizitat urbea noastră. Fiecare colț de stradă pare să ne amintească: Eminescu a fost aici. Eminescu este aici. Eminescu „populează” alături de noi acest oraș. Poetul este pretutindeni. Eminescu nu e doar amintit, ci trăit prin clădiri și denumiri de spații urbane.
Aleea Clasicilor din Grădina Publică „Ștefan cel Mare”, acel muzeu în aer liber al literaturii române, păstrează bustul lui Eminescu ca pe o lumină mereu aprinsă, care veghează tăcut asupra celor care venim din urmă. Nu departe, Scuarul „Mihai Eminescu” este un loc de reculegere urbană, unde trecătorii se opresc pentru o clipă de liniște. Monumentul impunător din fața Teatrului Național „Mihai Eminescu” veghează parcă orașul, așa cum poetul veghea odinioară asupra limbii și culturii române. Țin minte prima dată când am stat în fața acestei statui. Era toamnă, iar frunzele cădeau ca niște foi galbene dintr‑un volum de carte veche. Atunci am înțeles că poezia lui nu e doar în cărți, ci și în aerul acestui oraș, în acest teatru păstrător de tradiții, în tot ce înseamnă la noi cultură.
Strada Mihai Eminescu din Chișinău nu este doar un nume pe o placă, ci un simbol viu al prezenței poetului în viața urbană a generației mele. Plimbându‑mă pe acolo, simt că pășesc nu doar printre clădiri, ci printre versuri și amintiri care au amprenta unei culturi a scrisului. Faptul că această arteră centrală îi poartă numele arată cât de adânc este înrădăcinat Eminescu în conștiința noastră colectivă, ca reper al identității noastre poetice, emoționale, culturale. În fiecare zi, tinerii din Chișinău trec pe strada Mihai Eminescu fără să se gândească, poate, la poet, dar prezența numelui său în spațiul public păstrează vie memoria lui. Astfel, acel loc este o punte între trecut și prezent, între poezia clasică și viața cotidiană a generației mele, care trăiește prin cuvintele lăsate de el, prin ideile pe care uneori nici nu știm că le moștenim de la el și ele ajung să ne transforme, să ne modeleze.
Pe strada Veronica Micle se află Teatrul Republican „Luceafărul”. Coincidență? Poate. Dar, cumva, simbolic: Luceafărul și iubita poetului, uniți prin spațiu, prin artă, prin memorie, prin felul în care îi percepem astăzi. Este o formă de topografie culturală, în care orașul devine o hartă afectivă, un organism viu care păstrează memoria poetului în străzile și denumirile sale.
Mai sus, pe strada Vlaicu Pârcălab, e Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chișinău. Aici, spiritul eminescian devine un limbaj al dialogului cultural, o punte între România și Republica Moldova, între trecut și prezent, între poezie și diplomație, între arte și diferiți creatori.
Mai departe, la Botanica, se află Liceul „Mihai Eminescu”, unde numele nu este doar o inscripție pe zid, ci un simbol al valorii, al efortului intelectual, al formării de caractere tinere. Tot la Botanica, Centrul Academic Internațional „Mihai Eminescu” adună sub cupola sa de bibliotecă tineri, scriitori, cercetători, pasionați de literatură și cultură. Eminescu a devenit o sursă de inspirație, un nume care leagă pasiunea de a citi de existența noastră cotidiană.
Mă gândesc chiar că ne lipsește o hartă eminesciană în oferta turistică a Chișinăului. Avem ce propune în acest sens… Ar fi interesant chiar pentru mine să merg într‑o excursie eminesciană urbană.
Poate că nu ne dăm seama, dar el ne însoțește în felul nostru de a vorbi, de a gândi, de a simți și de a crea frumosul. Și, da, un oraș cu amprenta lui Eminescu e, de fapt, un oraș care nu a uitat să viseze. Chișinăul este un oraș care poartă pe străzile lui nu doar zgomotul pașilor grăbiți, ci și „ecoul” pașilor poetului. Sunt pași‑metaforă. Acolo unde trecem zilnic, fără să ne dăm seama, trece și el, prin numele său, prin cuvântul său, prin felul în care ne face să ne iubim limba și ceea ce suntem ca popor. Un oraș cu pecetea lui Eminescu e, de fapt, un loc care nu a încetat să creadă în poezie. O țară cu spirit eminescian e țara mea, care mereu a știut să se ridice și datorită lui, căci el a știut să ne reamintească mereu cine suntem: „români și punctum”.
Eminescu – între ideal și realitate
Unii ar spune că Eminescu nu are ce căuta în gândurile generației TikTok. Dar poate tocmai pentru că lumea noastră este atât de agitată, Eminescu devine mai necesar ca oricând. Într‑o eră a vitezei, a roboților și dispozitivelor, a scrollului fără oprire, Eminescu ne învață să contemplăm. Să ne oprim. Să simțim. Să gândim. Unii prieteni îmi vorbesc despre „zen”, un fel de meditație orientală. Acest poet ne învață contemplarea și trezirea spirituală deja de două secole.
Citindu‑l, învățăm nu doar cuvinte frumoase, ci și felul de a simți frumosul, de a fi frumos. Poezia lui e o școală a sensibilității, care ne învață să vedem mai mult în jurul nostru: un nor, o floare, o seară de vară, pe mama. Într‑o lume în care se vorbește mult, dar se simte puțin, el ne readuce la esență. Poezia lui ne amintește că adevărata modernitate nu e viteza, ci profunzimea. Că nu trebuie să fim mereu conectați la internet, ci la suflet. Trăim într‑o lume în care totul se consumă repede: filme scurte, replici scurte, emoții scurte, comentarii, stări afișate online. Poezia lui Eminescu ne cere exact opusul: răbdare și încetinire. Versurile lui nu pot fi citite pe fugă, ele trebuie trăite. Poate că tocmai asta ne lipsește: faptul de a rămâne mai mult într‑un gând, într‑o emoție, într‑o imagine. Poate că, dacă ar trăi azi, Eminescu ar fi uimit de viteza cu care circulă cuvintele, dar ar rămâne fidel ideii că poezia trebuie să adâncească, nu să grăbească omul, repetându‑i: „O rămâi, rămâi la mine…” în copilărie, în natură, în vis.
Prin poemul Luceafărul, ne provoacă pe noi, tinerii, să reflectăm la sensul iubirii, la diferențele dintre ideal și real, la dorința de a fi altfel. Cine, dintre adolescenți, nu s‑a simțit vreodată prea diferit, neînțeles, respins, ciudat? Hyperion este simbolul celui care nu se poate adapta lumii obișnuite, și tocmai de aceea e etern.
Prin poeziile sale despre natură, Eminescu ne reamintește frumusețea simplității: codrii, lacurile, nuferii, luna, stelele. Iar prin publicistica sa, poate mai puțin cunoscută tinerilor, ne arată un spirit analitic și critic, un om implicat în problemele societății, un luptător pentru adevăr și identitate. Așa cum în ultimul timp mă interesează polemicile politice, știu că voi ajunge să îi citesc aceste texte, care pentru moment mi se par încă inaccesibile. Pentru noi, cei care vorbim românește aici, în Chișinău, Eminescu nu e doar un poet, ci și un liant al limbii și culturii.
Eminescu cel lăuntric
Adevărul este că fiecare are un Eminescu al său. Pentru unii, el este poetul iubirii ideale. Pentru alții, filosoful visător. Pentru unii, patriotul lucid și gazetarul critic. Pentru alții, doar o figură din manual sau din portretul de pe peretele clasei. Dar asta nu înseamnă că nu e prezent. Eminescu e acolo unde vrem să‑l vedem. E în versurile recitate la serbări. În citatele postate online (nu mă refer la cele care sunt fake‑uri, căci nu îi aparțin). În emoțiile primei iubiri. În nedumeririle despre lume. În fiecare întrebare fără răspuns. Să‑l aducem în contemporaneitate nu înseamnă să‑l transformăm într‑un influencer, ci să înțelegem ce are de spus generației noastre o personalitate care modelează gândirea. Generația mea are nevoie de modele. De repere. De întrebări existențiale. Iar Eminescu le oferă pe toate. El nu strânge like‑uri, ci trezește conștiințe. Cuvintele lui nu îmbătrânesc pentru că vorbesc despre lucruri care nu se schimbă niciodată: iubirea, singurătatea, căutarea de sine, trecerea timpului, frumusețea naturii. Cuvintele lui inspiră. Iar nouă ne cam lipsește inspirația… Noi ne cam plictisim…
A‑l citi înseamnă, de fapt, a ne citi pe noi înșine, a ne înțelege, a ne accepta, a ne reinventa. Și, cât timp mai există cineva care îl redescoperă, înseamnă că există mereu un Eminescu personal, lăuntric.
Concluzie: de ce Eminescu este în pas cu lumea noastră astăzi?
Eminescu este contemporanul meu nu pentru că îl studiez la școală sau pentru că numele lui e peste tot în oraș, în cărți, la radio și TV. Ci pentru că, în ciuda trecerii timpului, reușește să vorbească pe limba sufletului meu.
Îl „întâlnim” pe Eminescu în numele de instituții, la spectacole, evenimente, festivaluri, în statui, timbre sau chiar în cultura digitală (poezie online, recitaluri video, meme etc.). Este prezent în lumea noastră prin idei, prin spirit, prin patrimoniul lăsat. Este contemporan prin cuvinte. Și cuvintele nu mor niciodată. Este modern nu pentru că l‑am învățat pe de rost, ci pentru că l‑am lăsat să ne locuiască gândurile. Fiecare generație îl rescrie în felul ei: unii prin poezie, alții prin teatru, prin desen, prin muzică sau chiar printr‑un simplu citat postat sincer. Atunci când reușește să ne atingă, chiar și pentru o clipă, Eminescu trăiește în timpul nostru. Și, atâta timp cât mai există cineva care simte asta, el va rămâne mereu în prezentul fiecărei generații.
