Pe 21 martie 2024, de Ziua Mondială a Poeziei, la Roma (EUNIC), unde am reprezentat România și am citit alături de alți cincisprezece poeți europeni, am cunoscut-o pe poeta ucraineană Oksana Stomina. A fost un coup de foudre poetic de ambele părți, pornind întâi de toate de la comunicarea noastră umană. Aveam cu mine – adusesem în mod intenționat – un poem despre femeile ucrainence silite să aleagă exilul, pe care îl scrisesem chiar la începutul invaziei ruse declanșate în 2022. Le comparam pe ucrainence cu femeile din Troia jefuită și pârjolită, dar poemul meu nu avea o conotație de înfrângere, ci una de rezistență, căci speranța mea era și a rămas ca Ucraina să reziste și să nu devină niciodată o Troie. I-am dat Oksanei Stomina acel poem al meu despre troienele ucrainence, înainte să înceapă lecturile. Oksana s-a tulburat ca un copil care primește un dar nebănuit, lovitor în inimă.
Oksana Stomina e o femeie cu vârsta de o jumătate de secol: chipul ei frumos e îmbătrânit prematur de război și de suferință, dar demn și încrezător încă în victoria poporului ei. Privindu-i chipul, pe care se găsea parcă toată harta Ucrainei, toate orașele și toți oamenii, am avut senzația de la început că Oksana era o încarnare exactă a țării ei de acum, a Ucrainei rănite, atacate. Frumusețea ei era melancolică și atinsă de un doliu colectiv conținut de chipul ei ca un cuib expus. Durerea ei era demnă, căci Oksana înțelegea că lumea trăiește și merge mai departe. Pur și simplu, viața mergea înainte pentru unii, în timp ce pentru alții mergea războiul, moartea și, desigur, rezistența. Discreția și generozitatea aceasta a Oksanei m-au impresionat: gestul de a lăsa restul lumii să se bucure de ce este al său, în ciuda războiului aspru din Ucraina. Zâmbetul ei era discret, ca un voal, în așa fel încât durerea ei reală să nu fie vizibilă decât pour les connaisseurs. Era multă generozitate în acest zâmbet melancolic. Poemele Oksanei Stomina (le-a recitat ca pe o rugăciune) vorbeau despre război, dar într-o formă problematizantă și chiar silențioasă (paradoxal), într-o sfioșenie îndurerată.
În istoria afectivă dintre noi, cele două poete, a intrat și Mihaela Herbil, colega mea de la Secția de limba și literatura ucraineană a Literelor clujene, cea care a tradus-o cu dăruire pe Oksana Stomina. Nu a fost o simplă traducere, ci o transpunere asumată a unei mărturii poetice pe care Mihaela Herbil o consideră vocea puternică a victimelor din războiul brutal care se desfășoară actualmente în Ucraina. Îi mulțumesc Mihaelei Herbil atât pentru munca ei de traducătoare, cât și pentru participarea emoțională la acest proiect de prezentare a poeziei Oksanei Stomina în limba română. Până acum, poezia Oksanei a fost publicată în revistele „Observator Cultural”, „Apostrof ”, „Timpul”. Și din nou, „Timpul”, acum.
(Ruxandra Cesereanu)
Prădătorul
Catedrala, spitalul, școala – toate sunt distruse,
Căci cineva și-a pierdut mințile de tot.
Și face deasupra satului o tură de control
Ultima pasăre de pradă pe ziua de azi –
Caută și elimină martorii…
Noapte fără sfârșit profețesc prezicătorii.
Tristul Charon apare de nicăieri
Și împinge bărcile de la țărm.
E deja al treilea an. Și așa e zi de zi și noapte de noapte,
Pentru că cineva s-a enervat.
Pentru că diavolul își mijește pofticios ochii galbeni
Și, ca de obicei, joacă totul pe nimic.
O stâncă mare, neagră zboară spre noi.
Oameni și orașe dispar de pe hartă.
Iar îngerii își strâng deja aripile,
Căci iudele îl trădează iar și iar pe Hristos.
Cuvintele Domnului nu se mai aud din cauza tunurilor.
Ultimul eșalon a plecat spre Răsărit.
Istovit, Dumnezeu numără pierderile,
Plânge și, fără să lase un testament,
Își scoate nimbul și iese din cameră,
Dar înainte de a ieși, stinge Lumina.
Înainte de Crăciun
Sunet de sirenă, vecinii coboară în subsol.
Afară, undeva aproape, o explozie. Ba chiar două.
Tristețea te strânge în brațe și se preface în cuvinte –
Dacă voi rămâne vie, voi scrie versuri spre dimineață.
O dronă se rotește deasupra acoperișului și mai e puțin până la
Crăciun.
Sunet de sirenă, vecinii pregătesc masa festivă –
Așază 12 scaune între pereții de susținere.
Pun 12 feluri de mâncare între pereții de susținere –
Dacă voi rămâne vie, voi gusta din toate, negreșit!
O dronă se rotește deasupra orașului și traversează Styxul.
Sunet de sirenă, orașe triste jelesc festiv.
Oamenii îi cer lui Dumnezeu să vină ziua de mâine,
Oamenii vor speranță și bucurie de sărbători,
Însă se așază la cină obosiți și istoviți.
O dronă se rotește deasupra luminii, vânându-l pe Hristos…
Ne vom întoarce
Ne vom întoarce, auzi, fiindcă ei, acolo, sunt străini printre străini.
Inima mea, războinicul meu, străjer trist, păzește aceste
Visuri lungi și liniștite, care știu drumul spre casă,
Călăuzește-mă prin ele, dincolo de disperare, deznădejde și
oboseală!
Căci veneticii nu-l vor iubi niciodată așa cum îl iubesc eu.
Întrucât nu cunosc acest oraș la atingere, după numele lui
adevărat,
După sărutările dulci ca gustul de caisă, după aripile
Pescărușilor albi deasupra mării, după razele soarelui în pânze.
Căci niciodată, niciodată, niciodată, niciodată, niciodată
N-au căutat acolo comori, fiindcă nu știu drumul spre școală,
Nu i-au fost copii, naivi și curajoși,
Nu s-au ascuns în brațele bunicilor și nici bunicii nu și-au îngropat
acolo.
Căci n-au măsurat depărtarea până la orizont cu pași mărunți
Pe atunci când zidurile erau trainice, iar copacii – înalți,
Când verile erau mai calde și mai lungi decât
Războaiele, iar prietenii erau împreună și vii.
Ne vom întoarce, auzi, învață aceste cuvinte ca pe un poem!
Ne vom întoarce – spune-mi doar că tu crezi!
Căci așa va fi. Oricât de mult ar dura acest război,
Ocupanții nu vor deveni niciodată, niciodată noi!
Pentru că nu cunosc acest oraș cu ochii închiși,
Pentru că nu iubesc acest oraș – nimeni nu i-a învățat asta.
Pentru că au ars acest oraș fără niciun motiv.
Pentru că niciodată, niciodată nu vor găsi cheile de la el.
Ninsoare
scrisori către captivitate
Sunt clipe când sensul vieții se descoperă.
Când ești așa – salvat și fără cunoștință –
Încă puțin și sângele se preface în vin.
Pentru că auzi cum cade zăpada dincolo de fereastra ta,
Cum respiră veșnicia, cum timpul te privește în ochi.
Și speri să trăiești măcar de două ori.
Data viitoare – frumos și fără greșeli.
Dumnezeule, câtă gingășie s-a așternut aici!
Și cât de cald e așa, sub aripa ei!
Și cât de confortabil! Îți mai amintești?
Când îmi studiezi cu atenție chipul,
Săruți linia vieții din palma mea,
Iar umbrele de pe pereți sunt desăvârșite, ca niște icoane…
Cât aș vrea să-ți pot întoarce această zi!
Dar unde ești, iubitul meu, scumpul meu, dragul meu, unde ești?
16.12.2024, a 945-a zi de captivitate
Iubește-mă acum
Iubește-mă acum. Căci tandrețea a umplut casa.
Căci în lume nu mai e nimeni și nimic în afară de noi.
Căci mișcările sunt nesigure și stângace, iar gândurile – speriate.
Căci ceea ce bubuie dincolo de ferestre nu e nicidecum tunetul,
Totuși, suntem încă vii. Fie în ciuda, fie datorită.
Văd cum îți întinzi spre mine ramurile,
Și eu, la rândul meu, încolțesc în tine. Și suntem fericiți, pentru o
vreme,
Iar dacă această clipă de încredere va fi frântă de avioane,
Cel puțin vom putea rămâne pentru totdeauna așa.
(Traducere din ucraineană de Mihaela Herbil)
