Fiecare vers din noua carte de poeme a Sorinei Rîndașu – Regatul disfuncției, apărută la Editura Cartier, în colecția „Rotonda” – îți taie respirația. Toate sunt memorabile și ar putea fi citate ca mostre de virtuozitate literară, dar nu voi selecta decât câteva, la întâmplare, pentru a nu reproduce aici întregul volum: „după fiecare colț, altceva se întâmplă”; „poate dacă altcineva ar fi dus/ o țigară la gură/ aici, în clipa asta,/ s-ar fi descurcat/ mai bine”; „ tot ce se-ntâmplă/ în jurul meu/ se-ntâmplă de fapt/ foarte departe de mine”.
Tonul e sigur. Autoarea mânuiește cu o mare îndemânare și dexteritate fiecare vocabulă. Nimic nu e forțat și gratuit, dar ceea ce te izbește din plin e detașarea cu care sunt exprimate stări psihice de graniță, ca disperarea sau dezamăgirea: „și parcă încep să înțeleg/ de ce nimic nu se întâmplă cum ar trebui”; „ne ținem la căldură și la adăpost/ pentru un timp/ ne decapităm/ fără probleme”; „cearcăne pline ca niște saci de box”; „dacă va fi tragic, va fi exact ca acum”; „mă trezesc, îmi aduc aminte cu greu/ locul în care m-am culcat/ cu o seară înainte”; „știi totul/ despre cei care tânjesc, despre cei irascibili, toți seamănă cu tine”.
Asta se întâmplă și în poemul tu nu știi despre ce vorbesc, una dintre capodoperele incontestabile ale cărții, unde timbrul vocii e glacial. Titlul e reluat obsesiv după fiecare al doilea sau al treilea vers, devenind o temă centrală a textului. Dar nu e un poem rechizitoriu sau resentimentar. Poemul e despre criza comunicării („cu părul murdar și asudată mă întind lângă tine și tu/ nu știi despre ce vorbesc”) și despre neputința de-a ajunge la rădăcinile insesizabile ale unor drame ascunse adânc în subconștient, pe care nu le poți spune nimănui, nici măcar persoanei iubite („eu nu te-am făcut părtaș/ la groaza din interior”). De aceea, tu nici „nu știi despre ce vorbesc” și nu vei înțelege de ce „strâng paharul de plastic/ în mână, îl las să cadă, îl calc cu amândouă picioarele, de unde/ am băut eu/ să bea și alții însetați după drum, să nu bea, să nu bea”.
Pe malul unei ape necunoscut este și titlul primului ciclu din carte, dar și denumirea unui poem despre promisiunea revenirii, peste ani, acasă. Finalul acestuia e pur și simplu cutremurător: „acum, pe măsură ce suflu fumul afară știu sigur/ mai mult despre tine decât știu despre mine, mult mai mult decât mi-am putut, vreodată, imagina”.
Cu răceală, poeta își descrie pierderile, și fără regrete inutile: „dacă ne despărțim în momentul ăsta,/ cu siguranță nu tu ai fost marea mea iubire./ nu-i nimic/ lumea/ se/ va/ prăbuși/ oricum”.
„Cu cât pierzi mai mult, cu atât mai bine”, enunță poeta în unul dintre poemele sale, fără a se resemna în fața dezastrului și a putreziciunii. Râde, așezată pe marginea prăpastiei, cu picioarele fluturându-le deasupra abisului. Râde, zicând: „cu puțin noroc, locul acesta se va șterge/ de pe hartă/ cu noi/ cu tot”.
Neinteresată de biografie („pui/ biografia/ deoparte”) și de poezia biografică, deoarece „a trecut vremea pentru tandrețe”, dar interesată de cotidian și de traume, poeta scrie „cu mintea făcută bucăți” o poezie existențialistă și metafizică, în care, se pare, unul dintre laitmotive e această afirmație: „când a fost rău a fost/ exact ca acum” sau acestea: „după o asemenea tristețe nu poate urma/ decât o tristețe mai mare”; „ce e mai îmbucurător/ decât să vrei să mori/ și toți ceilalți/ să spună/ și noi”.
Cartea Sorinei Rîndașu e de un tragism cum numai la Mariana Marin am mai întâlnit. Un tragism individual și colectiv, iscat din cotidian, din amintiri, din întâmplări mărunte, din marile evenimente ale vieții. Răul care se întâmplă prevestește un rău și mai mare, născând frica și angoasa, dându-ți fiori și înspăimântându-te. Înspăimântându-te atât de tare, încât: „noi vom ieși la plimbare când se înserează, când nimeni/ nu ne vede”. E o lume în care „scrii/ înconjurat de spaimă”, când totul devine insuportabil și „poezia/ nu mai are/ nicio putere”.
Poemele Sorinei sunt tragice, dar foarte frumoase în același timp. Frumusețea lor te învăluie, te cucerește, te ajută să le înțelegi și să le îndrăgești din tot sufletul. În această carte, poezia Sorinei Rîndașu evoluează de la o poezie întunecată, sumbră, tristă, în care trauma, depresia, disperarea, capitularea, descurajarea, suferința ocupă prim-planul, spre o poezie a supraviețuirii, cu precădere în ultima parte a volumului, adică în poemele ei de dragoste: „ce e afară nu mă mai sperie, iar ce e/ înăuntru/ nu mă mai domină. ani întregi am colecționat/ rezerve de serotonină pentru acest moment”.
Regatul disfuncției e o carte excepțională. Nu-i pot dori decât un singur lucru: să aibă cât mai mulți cititori. Să se poată bucura și alții de ea așa cum m-am bucurat eu.
