(fragment din romanul„Calea Basarabiei”, în curs de apariție)
6. Calea tăcerii
Leon Ilici intra în birourile ziariștilor ca la el acasă, fără menajamente. Curiozitatea lui nestăvilită îl rupea fărâmițele… imediat să-l surprindă pe cel de după ușa închisă. Să vadă ce se întâmplă dincolo, acum, în clipa de față. Că de ce a închis ușa? De ce s-a izolat? Curiozitatea îi impunea să se furișeze, să asculte atent clipe bune, apoi să deschidă brusc. Să-l prindă în flagrant. Hop! Și-l are la mână!
Apăsă clanța și fulgerător de repede împinse ușa, care se deschise fără să scârțâie. Toate ușile din redacție scârțâiau de ți se punea pe inimă. Îți zgâriau timpanele. În diferite tonalități, că erau pe stânga, că erau pe dreapta. Pe toată lungimea acelui culoar enorm. După scârțâit îți dădeai seama cine a deschis, cine a ieșit sau intrat… cine și cum a băgat cheia în broască, cum s-a rotit butucul în yală, pe dinăuntru sau pe dinafară. Fiecare cu maniera lui: nervoasă, grăbită, relaxată. Curioșii mai săreau din birouri să se convingă dac-au ghicit cine a deschis.
Ușa adjunctului nu se deosebea cu nimic de celelalte, doar că era mută. Fără niciun sunet. Și a fost surprins. Citind. Împinse iute sertarul mesei și cartea cu cotor alb-roșu dispăru. Leon Ilici n-ar fi fost el dacă n-ar fi reușit s-o observe. Adjunctul trase scaunul până se propti cu coastele slabe în biroul vechi, apoi își ridică întrebător capul. În tăcere. N-ar fi fost politicos să-l dea la o parte, să-i cotrobăiască rânjind în sertar… deși anume ăsta îi fu prima idee.
Aha, citește ceva interzis! Ce anume?
Nu era o noutate că unii scriitori și chiar ziariști citesc cărți românești. Se știa. Știa cine de la cine împrumută. Îl ardea curiozitatea, dar nici să-l întrebe direct, era totuși redactor-adjunct. Are el oameni puși pe treaba asta. Sofy! Sofy trebuie să știe… Dacă nu – va afla cu celeritate… O va însărcina.
În joc intrase curiozitatea rațională. Ce nu faci de dragul curiozității? Dar de dragul slujbei? De dragul meu, Sofy ar putea să-i șterpelească chiar și cartea… Doar titlul mă interesează. Eram informat la timp despre toate mișcările din redacție, planul publicațiilor… Discuțiile în contradictoriu, cu tema disputată.
Vigilență și discreție! Plus cuvintele calde, ele sporesc încrederea… Nimic nu te stimulează mai tare ca surplusul de încredere dat în avans! Sofy se simțea obligată să corespundă avansului și se răsucea, se desfăcea în zece ca să-mi confirme că merită toată încrederea. Cu sau fără avansuri!
Ar putea să mă refuze? Refuzul trebuie motivat și asumat, fato! Te-ai porni contra ta, înțelegi gravitatea?… Nimeni până acum n-a îndrăznit, nici n-a cutezat să îndrăznească. O invit la un ceai și… se rezolvă, cred.
Or, până ajung la Sofy, mai bine mă bag obraznic peste adjunct să-l întreb: tovarășe redactor-adjunct, ce ați ascuns în sertar? Arătați-mi și mie ce citiți… pur și simplu mă roade curiozitatea, nimic altceva. Nu vă suspectez… nu vă fac nicio percheziție și… nu vă mai temeți de mine!… Iată așa ți-l pun cu botul pe labe! Și va conlucra în orice situație, din orice poziție.
— Citiți… i-am vorbit constatator.
— Fișa postului meu asta presupune – să citesc. Asta fac, citesc tot ce se scrie, ce se publică în republică… și dacă s-ar putea – și în lume.
— Ce anume? Dacă îmi permiteți… Din pură curiozitate…
— Desigur, versuri de Voznesenski, și-mi scoate din sertar un exemplar de Novâi Mir, pregătit din timp în acest scop.
Ce minciună crasă! Novâi Mir… de un gri albăstrui? Măcar să-mi fi spus că citește ceva de Samson Șleahu, l-aș fi crezut. Pe loc i-am retras avansul de credibilitate dată mutual. Văzusem clar cum aruncase în sertar o carte, nu o revistă… cu cotorul alb-roșu… Inconfundabil!
S-o trântească din prima!? Crede că n-am să aflu? Nu-l acuz că citește! Să citească, să citească toți cei care scriu… anume ei să citească cât mai mult, foarte mult! Dar să știu și eu ce citesc! Să nu-mi spună minciuni! Eu ce fac acum? Ce le raportez superiorilor? Să-l cheme la oficiul central, să-i ceară explicații? Un redactor-adjunct să nu-și cunoască obligațiile de serviciu? Să i le amintesc eu, ha? Dacă-ar ști ce volum de muncă mi-a asigurat!… Inițial credeam că mi l-a dublat, ba nu – mi l-a triplat.
— Vă place? am zis fără nicio suspiciune, admirându-i afundarea în minciuna crasă.
— Desigur! răspunse prompt, iar eu constatam deja că și vocea îl trăda. Îl trăda pronunțarea firească. Îl trăda minciuna pe care se străduia s-o atenueze, s-o camufleze cât mai voalat. Am să-i permit. Lasă-l să creadă că mă poate duce de nas, mi-am spus. Dacă mă bag brutal și-i cotrobăiesc în sertar!? Îi sustrag cartea și-l văd ce-mi cântă atunci!… Nu-nu… de ce să-și schimbe opinia despre mine?…
— Și mie-mi place! E o tendință absolut nouă în poezia contemporană.
— Vă pricepeți la poezie?
— Și nu doar… Dar… m-a adus la d-voastră o altă întrebare.
— Cu plăcere vă ajut, dacă îmi stă în putere.
— Ce puteți să-mi spuneți despre colegul și prietenul d-voastră Cutovețchi?
— Un sfrijit! scăpă el primele cuvinte, apoi, revenindu-și continuă. De ce vă interesează anume el?
— Cum vă pare, este obiectiv în raport cu ziariștii, cu scriitorii noștri? Dacă are vreo opinie, bineînțeles! Poate să n-o aibă… și atunci…
— Sincer, uneori creează impresia că știe multe, dar… într-un cuvânt, despre aspectul moral al tovarășului Cutovețchi, noi, cei din redacție, avem părere bună și avem încredere în el.
Dibăcia limbajului de lemn… formulări bine fixate în explicațiile prezentate la Comitetul Central.
— Cine își asumă și cine suportă consecințele în caz că?… dacă… Știți ce se poate întâmpla cu unii care jură credință veșnică până trec hotarul, apoi descoperim că dintotdeauna au visat să plece, să nu mai revină vreodată!? Cine dacă nu cei din redacție și în special șefii trebuie să cunoască până și gândurile lui ascunse? Prin fișa postului sunteți obligat să ne informați în cel mai scurt timp despre orice intenție, deviere de la normă. Că nu degeaba cineva își mănâncă pâinea cu unt și caviar, nu-i așa?
— Cu unt! Suficient! De ce vă interesează anume el? Și ce vreți să știți? calm, cu voce joasă, insistă adjunctul.
Ăsta-i răspuns de redactor-adjunct? se indignă Leon Ilici. Impertinență crasă! Să răspunzi cu întrebare la o întrebare atât de concretă? De obicei, cei întrebați (nu interogați! sic!) săreau în picioare când deschideam ușa, iar el – cu coastele înfipte în masă… Lipsă de respect? În loc să se considere favorizat de prezența mea în redacție, să-mi mulțumească pentru faptul că personal am venit să-i adresez aceste întrebări, eu, și nu alți colegi de ai mei, îmi răspunde cu o izbitoare lentoare… gata să mă trimită la origini… cu plictiseala lui sictirită! Unde-i promptitudinea, tovarășe adjunct? Când e cazul să-mi răspundeți dintr-o respirație, dumneata mă interoghezi! Cu tupeu! Chiar obrăznicie! Cu aer de superioritate!? Ăsta-i comportament de om de creație? Înțeleg, e și el scriitor, bineînțeles, în devenire… Dacă va mai apuca să devină, cu un astfel de orgoliu departe nu ajunge! Păcat că nu i-am citit nicio cărțulie, o nuvelă măcar, să-i pot aprecia capacitățile, să văd de ce-i în stare…
— Ne-a solicitat permisiunea pentru o delegație, peste hotare… deschid eu parantezele după o pauză menținută în scop educativ, în speranța că-și schimbă atitudinea.
— Puteți avea toată încrederea! răspunse adjunctul cu fermitate în vocea-i anemică.
— Dumneata știi că are o fiică peste hotare, stabilită în Franța?
— Știu, dar e în Israel, nu în Franța, comentă manifestând exces de competență.
M-am văzut nevoit să i-o demolez și am adăugat:
— Nu sunteți la curent cu ultimele știri. Fiica s-a căsătorit cu cineva din Israel și s-a stabilit în America.
— Da? a îngăimat adjunctul foarte surprins. Nu știam de America, dacă ziceți, vă cred, nu pot să nu vă cred.
Și abia atunci se ridică de pe scaun și, abundând de respect timid, ieși de după biroul lui vechi, acoperit cu tot felul de hârțoage, pagini îngălbenite, sure și mai albe. Era uscățiv, chiar mic de statură. Abia atunci mă izbi comparația dintre cele două birouri: al lui și al redactorului-șef, unul mare, nou și lucios, pe care nu găseai o hârtie de pomină. Toate erau readresate adjunctului? Cine lucrează în redacția asta? Urma să-mi clarific acest detaliu insignifiant.
— Mulțumesc. Am vrut să mai adaug: pentru colaborare, dar nu colaborase și n-avea rost să-i mulțumesc, oricum nu mi-l făcusem complice. Îmi pierdusem interesul. Și am ieșit. Ce metodă sigură și corectă este dezinformarea. Oare cum de a fost numit adjunct? Cine de la Comitetul Central îl susține? Ce-ar fi să-l torn chiar la ai lui?
Am urmărit activitatea adjunctului. În timp. Era și el de-ai noștri. Cineva, altcineva, de mai sus, îl fila cu și mai mult interes și poate de aceea ajunsese adjunct. Detalii semnificative ce nu trebuiau trecute cu vederea.
„Micile detalii fac literatura mare, iar rapoartele – mai concludente.” Replica mi-o făcuse el, mai târziu, când i s-a părut că ne-am împrietenit, apoi spuse enigmatic că fraza era a unui mare scriitor român, Constantin Țoiu. O citise în romanul Galeria cu viță sălbatecă, care i-a dispărut din sertar. Trebuia să mai specifice că dispăruse după ce trecusem eu prin redacție. Avea dreptate acel nene, Țoiu. Și eu eram mereu în căutare de detalii. Până la urmă am fost nevoit să jur că n-am făcut-o eu, că nu-i metoda noastră de lucru. Noi, chiar dacă răsfoim, păi, nici nu atingem paginile, darămite să mai extragem cărți atât de prețioase de prin sertare.
Nu m-a crezut.
