Bookfest consemnează, de fapt, victoria cărții românești la Chișinău
Diana Iepure: „Lupta pentru inima cititorului e încă în toi”
Cum e să revii după o pauză destul de lungă la Chișinău, la Bookfest, ca reprezentant al Editurii Paralela 45, și să ai atâtea evenimente frumoase?
Noi două, basarabence din generații apropiate (eu sunt totuși un pic mai mare), ne‑am cunoscut la București și, iată, ne‑am văzut din nou, deja la Chișinău, orașul în care ne‑am născut, de care ne e dor mereu și pe care, cum altfel, îl iubim mult. Știi bine, Anda, cât ne‑am dorit să avem mai multe cărți în limba română la Chișinău. Am visat la un viitor în care acestea să treacă Prutul fără probleme, iar la vama moldovenească să nu fim întrebate, cu foarte multă suspiciune și iritare, care e scopul vizitei și ce avem de gând să facem cu punga aia de cărți din portbagaj când ajungem la destinație. Târgul de Carte „Bookfest” reprezintă o victorie în acest sens. Așadar, revin la Chișinău cu bucurie, speranță și, bineînțeles, cu emoție, aducând standul Editurii Paralela 45 în inima orașului și în curtea Universității pe care am absolvit‑o în 1993. Cărți frumoase și utile: ficțiune și nonficțiune, literatură pentru copii, carte didactică. Mai multe cărți în limba română înseamnă mai multă lejeritate în exprimare și în organizarea gândurilor, înseamnă integrare într‑un spațiu cultural și lingvistic firesc și, nu în ultimul rând, opțiunea noastră pentru un parcurs european, democratic și civilizat. Bookfest consemnează, de fapt, victoria cărții românești la Chișinău, iar Editura Paralela 45 își dorește să fie aici și va fi.
Cum a apărut colecția Prima Dragoste și cât de receptivi au fost autorii cărora le‑ai propus să participe la proiect?
Zeci de ani literatura tradusă a stat în capul mesei. Dacă în străinătate rafturile cu scriitorii contemporani autohtoni au un loc vizibil în librării, ocupând un spațiu mai mare decât traducerile, la noi, scriitorii români contemporani abia dacă aveau rezervat, până de curând, un mic colț, eventual dosit. Cu câteva excepții, desigur. Explicația era că autorii români nu se vând, cărțile lor nu sunt cumpărate. Și atunci ne‑am întrebat de ce. Oare scriu ei neapărat mai puțin captivant decât confrații lor din Franța, Germania, Spania? Nici vorbă! Pur și simplu, nu sunt cunoscuți decât de un public restrâns. Colecția Prima dragoste a apărut din necestitatea de a‑i face cunoscuți pe scriitorii noștri contemporani în mediul unor oameni foarte tineri, atunci când ei abia prind gustul lecturii. Este o colecție tematică pentru tinerii cititori. E despre ei, e scrisă special pentru ei și le reflectă dilemele existențiale, problemele și curiozitățile, fiind în pas cu realitatea modului lor de viață și cu schimbările care au loc permanent, cu o viteză uluitoare, atât în societate, cât și în literatura contemporană dedicată tinerilor. Căci, să fim sinceri, literatura care se predă în școală este de multe ori prea departe de interesele tinerilor, de viteza cu care își trăiesc viața, de limbajul care le e familiar și pe care îl pot înțelege mai ușor. Așadar, ideea colecției Prima dragoste a apărut dintr‑o necesitate de a câștiga public cititor pentru scriitorii noștri de azi și de mâine. Colecția își propune să promoveze literatura română și să aducă în fața publicului tânăr cărțile scriitorilor români contemporani.
Lipsiți de prejudecăți și suficient de tineri, mai ales ca spirit, pentru a înțelege frământările unui segment larg de cititori – numit pe piața internațională a cărții young adult –, scriitorii români contemporani sunt deschiși dialogului prietenesc, abordând în cărțile pe care le semnează tematici relevante pentru cei care se confruntă cu primele semne ale maturizării, ale îndrăgostirii, care au primele experiențe sexuale și care trebuie să învețe să facă față nenumăratelor schimbări apărute simultan în viața lor. Prin forța scriiturii, dar și printr‑o viziune realistă asupra literaturii și vieții, autorii colecției își doresc să‑i apropie pe tineri de literatură, în general, și de literatura română contemporană, în special.
Cât de dificil este, în poziția în care ești, să aprobi sau să respingi un manuscris? Fiind și tu o poetă de succes, îți amintești probabil cum era atunci când manuscrisul tău aștepta un răspuns de undeva. Frica de refuz. Cum gestionezi acum, deja de pe poziție de om care dă verdictul? Ești mai indulgentă sau rolul nou ți‑a știrbit din sensibilitate, fiind vorba, până la urmă, de o afacere?
Dragă Anda, în acest caz, vorbim, din fericire, nu de afacere, ci de responsabilitate și de viziune. Când am pornit la drum cu Prima dragoste, am fost conștienți că e un proiect cu bătaie lungă, iar miza lui principală nu e una financiară. Și o spun cu toată încrederea. Am considerat, împreună cu directorul acestei edituri, că merită să investim în cititorul nostru de mâine, în educație, în motivarea lecturii.
Nu am respins manuscrise și asta s‑a întâmplat din simplul motiv că am invitat să participe la acest proiect oameni în talentul cărora cred, fie că sunt scriitori deja afirmați, fie debutanți. Nu sunt un om indulgent. Mă străduiesc să fiu corectă și onestă, în primul rând, cu mine însămi.
Bine, știu cum e să‑ți fie respins un manuscris. Dar am ajuns să înțeleg și că nu neapărat din cauza că manuscrisul tău nu e suficient de bun. Se poate întâmpla ca editorul la care ai apelat să aibă alte predilecții, alte afinități și, de ce nu, alte interese. Important e să nu te descurajezi și să bați la alte uși. Dacă ești cu adevărat talentat, cu puțin noroc, vei reuși.
Cum a fost să răzbești pe piața de carte românească? Cum ai fost primită în cercurile scriitoricești de la București?
Eram deja tecută de 30 când am început o viață nouă la București. Schimbările s‑au datorat unui noroc chior sau voinței divine, spune‑i cum vrei. Nu‑mi programasem să răzbesc în vreun fel, nu‑mi propusesem nimic. Atunci, în 2003, eram atât de obosită de anii mei de tranziție continuă, plini de lipsuri, de incertitudini și de povara responsabilităților pe care le duceam singură, încât, la început, n‑am putut face altceva decât să mă bucur de liniștea care mi‑a fost oferită și de dragostea cu care eram înconjurată. Acea perioadă de siguranță și liniște a inclus și participarea mea la multe evenimente literare. Bucureștiul mi le‑a dăruit cu generozitate. Totul era nou, fascinant, spectaculos: târguri de carte, festivaluri, lansări, dezbateri, întâlniri cu prieteni pasionați de literatură, pe care îi cunoscusem pe internet, iar mai apoi și în viața reală. Inițial, am făcut parte dintr‑un gen de underground literar. Urmăream ce făceau tinerii scriitori de atunci, debutanți, afirmați, premiați. Îi urmăream foarte de‑aproape pe cei din generația 2000, dar fără să mă gândesc neapărat că voi face vreodată parte dintr‑o lume literară, în care jocurile păreau să fie aranjate, iar trenul meu plecase deja din gară și locomotiva șuiera asurzitor undeva foarte departe de peron. Discutam acasă, cu Florin, soțul meu, cărți și evenimente, ne făceam prieteni noi. La insistența lui Florin am debutat, în 2004, la Vinea, cu o carte de poezie, dar debutul a trecut aproape neobservat. Mă rog, nici nu cred că erau multe de observat acolo, în afară de o voce autentică, dar parcă prea necizelată. Am și multe amintiri amuzante, legate de speranțele mele și acel volum săltăreț și naiv. De exemplu, pe la sfârșit de noiembrie 2004, m‑a sunat cineva într‑o dimineață și s‑a prezentat: „Mă numesc Marius Chivu”. În câteva secunde, mi‑au trecut prin cap o grămadă de lucruri. Din păcate, omul mi‑a zis că e de la o companie de telefoane sau de la o bancă, nu mai țin minte. Și eu crezusem că mă sună criticul literar Marius Chivu. După, am râs mult și le‑am povestit și prietenilor mei povestea. I‑am povestit‑o și lui Marius.
Apoi, încet, încet, am îndrăznit să mă așez mai în față, acolo de unde nu doar puteam vedea mai bine ce se întâmplă pe scenă, dar puteam fi zărită și eu. Îmi dau seama acum că a fost o cale lungă și nu neapărat ușoară.
Am publicat pe internet. Au fost mulți oameni care m‑au susținut, mi‑au dat să citesc anumite cărți, m‑au promovat în reviste literare de primă mână. Un Cristian m‑a invitat la Colocviul Tinerilor Scriitori, m‑au susținut și contrafortiștii, la Chișinău. Mihail Vakulovski m‑a publicat în „Tiuk!”. Am avut prieteni care îmi trimiteau poemele pe la reviste literare, fără să știu, apoi îmi spuneau: „Uite, poemele tale i‑au plăcut lui Cistelecan“, cum a făcut Livia Roșca. Așa am apărut în „Vatra”. Dumitru Crudu m‑a inclus în antologia „Noua poezie basarabeană”, în 2009. Din 2007, am început să traduc din limba rusă. Apoi, Un Cristian mi‑a cerut, atunci când a înființat Casa de Pariuri Literare, un manuscris. I l‑am dat. Și cu acea carte, O sută cincizeci de mii la peluze, publicată, în 2011, la CDPL, a venit adevărata recunoaștere literară, pentru care nu am făcut nimic altceva decât să scriu. Refuzată de Emilian‑Galacu Păun, la Cartier, cartea a apărut într‑un format de ziar, în „Stare de Urgență”, o revistă bilunară de literatură, artă și atitudine, care apărea atunci la Chișinău, cu sprijinul ICR. Mă bucur că soarta ei a fost atât de fericită totuși. După apariția ei, Claudiu Komartin m‑a invitat la Satu Mare, la Festivalul International „Poesis”, dar și să citesc la Institutul Blecher.
Cartea ta În rest viața e frumoasă, apărută la prestigioasa editură Max Blecher, în 2021, a avut multe cronici frumoase și am avut plăcerea să urmăresc lansarea ei la Institutul Blecher. Cum a început colaborarea ta cu Claudiu Komartin?
Claudiu Komartin a debutat strălucit în anul când m‑am stabilit eu la București. Am avut, în acea perioadă, dar și puțin mai târziu, câteva schimburi de replici acide pe „Clubliterar”, un site pe care douămiiștii își exersau abilitățile de a polemiza. Tineri, talentați, incisivi, implacabili, nu menajau pe nimeni. Din fericire, Claudiu face parte dintre oamenii lipsiți de prejudecăți. Tocmai de aia, cred, a știut să aprecieze saltul pe care am reușit să‑l fac. Au urmat mai multe invitații să citesc la Blecher, să public traduceri din rusă în „Poesis Internațional”, revistă al cărei redactor‑șef este din 2010. Așa, la invitația lui Claudiu, am selectat și tradus pentru „Poesis Internațional” poezie contemporană rusă din spațiul ex‑sovietic (Yia Kiva, Olga Braghina, Serghei Timofeev, Andrei Sen‑Senkov, Irina Kotova, Tania Skarynkina, Elena Fanailova, Oleg Bertollo, Kirill Medvedev).
Tot la Casa de Editură Max Blecher am publicat, în 2021, Aparatele unui timp liniștit, o antologie cu poeme de Serghei Timofeev, poet leton de limba rusă, traduse într‑un timp mult mai liniștit decât cel de astăzi. Și în acest moment avem niște proiecte la care lucrăm.
Fiica ta, Cătălina Bălan, este o talentată poetă. Soțul tău, Florin Hălălău, este, de asemenea, poet. Cum e să conviețuiască într‑o casă trei poeți? Scrie cumva și fiul vostru, Florin?
Cătălina are o minte foarte organizată. Poeziile ei sunt lucrate și așezate în cutiile din capul ei, iar pe hârtie se trece doar rezultatul. Așa scria și când era mica, probabil de aceea poemele ei de copil rezistă și azi. N‑ai zice că sunt scrise de o fetiță de nouă ani. Câteva au fost publicate și în cartea ei de debut, una remarcabilă, despre care, din punctul meu de vedere, s‑a vorbit prea puțin.
Nu am avut probleme cu conviețuirea, pentru că ne‑am lăsat mereu un spațiu necesar libertății de a decide ce să faci cu viața și cu timpul tău. Nu ne‑am băgat unul în sufletul altuia nici când locuiam într‑un apartament mic. Asta ne‑a ajutat să învățăm să păstrăm distanța regulamentară, o distanță care ne‑a apropiat foarte mult. În propriul nostru club literar discutăm despre poezie, despre viața literară, despre orice ne fascinează sau ne irită. Fiul nostru nu scrie, sau poate scrie și nu ne arată, dar participă și el la discuțiile noastre.
Consideri, ca editor și ca poetă, că succesul unui autor este măsurat în tirajul vânzărilor sau cărțile de masă vor avea mereu vânzări mari, în detrimentul cărților de nișă?
Ca editor, măsori succesul în numărul de cărți vândute, cum altfel? Doar că există și niște nuanțe despre care am vorbit mai sus, cu referire la literatura română contemporană. În spațiul cultural românesc, lupta pentru inima cititorului e încă în toi. Despre ce literatură de consum putem vorbi în România, unde 11,1 milioane de români nu au citit nici măcar o carte în ultimul an, conform ultimelor date oferite de Institutul Național de Statistică? Ca autor, să zicem că ai un oarecare succes când ești tradus, premiat, când ești invitat la festivaluri literare, în țară și peste hotare, când părerea ta contează într‑un anumit context și așa mai departe.
Ce le‑ai răspunde celor care declară că poezia nu se vinde?
S‑ar vinde dacă ar fi pe rafturi, în librării, dacă ar exista politici publice bine gândite de educație și de promovare a lecturii. Pe de altă parte, poezia are un public al ei, specific. N‑o putem compara cu proza. Dar e cert că noi, în spațiul cultural românesc, avem poeți foarte buni, talentați, excepționali. Mă bucur de fiecare dată să‑i citesc.
