Arta plastică, de la Antichitate până la modernitate, a format un spațiu cultural unitar în care creatorul mereu revenea la modelele artistice statornicite. Savanții și artiștii occidentali își întorceau nostalgic privirile către trecutul glorios al civilizațiilor antice sau medievale, încercând să imite sau să valorifice tradițiile acestora. În imaginarul artiștilor de odinioară, în epocile demult uitate, zăceau înfiptate idealuri de noblețe, grație și demnitate umană arhetipală. Clasicii și neoclasicii reanimau trecutul civilizației greco-romane, bunăoară cartea Gânduri despre Imitarea Operelor Grecești în Pictură și Sculptură (1750) de Johann Joachim Winckelmann este un paseism pur. Admirația față de trecut, dar un trecut mai recent, a fost proprie și pictorilor romantici, care, în secolul al XIX-lea, au găsit inspirație în miturile și plastica medievale, dar și istoria propriilor națiuni.
Astăzi, în urma transformărilor economice și sociale provocate de cele 4 Revoluții industriale consecutive, paradigma existențială s-a schimbat irevocabil, iar odată cu ea s-a schimbat și arta. Intuind noua epocă, Karl Marx notează: „Toate relaţiile înţepenite, ruginite, cu cortegiul lor de reprezentări și concepţii, venerate din moși-strămoși, se destramă, iar cele nou create se învechesc înainte de a avea timpul să se osifice. Tot ce e feudal și static se risipește ca fumul, tot ce e sfânt este profanat.” În această nouă lume marcată de secularism, individualism, pluralism și, în final, de globalism arta a cunoscut o metamorfoză spectaculoasă, reînnoindu-se integral. Adevărat că, de la futuriști încoace, „un automobil care rage, care funcționează în ritm de mitralieră, pare a fi mai frumos decât Victoria din Samotrake”. Ce s-a schimbat? De ce Filippo Tommaso Marinetti, părintele futurismului scrie aceste rânduri?
Transfigurarea trecutului a fost generată nu doar de transformările lumii vizibile, dar și de rotațiile de valori în conștiința omului modern. Accentul pus, altă dată, pe lumea spirituală și idealism se deplasează către lumea materială și pragmatism. De la dominația paradigmei idealiste, ce ne îndemna să contem- plăm pasiv lumea pentru a o înțelege, se recurge la paradigma materialistă, care ne cheamă la acțiune și intoleranță față de fenomenele care ne zădărnicesc existența, aici și acum, suntem antrenați în schimbări continue. Boris Groys afirmă limpede:
„Modernitatea privește în viitor așa precum, anterior, se privea spre trecut. Pentru noi viitorul este armonios, neschimbător și supus unui adevăr.” Prin urmare, atenția și eforturile umanității se concentrează asupra prezentului, iar speranțele acesteia se pun în viitor, trecutului, în schimb, îi revine un loc din ce în ce mai modest.
Noile tehnologii perceptive (fotografia, filmul) i-au determinat pe artiști să renunțe la imitația naturii și, ca urmare, aceștia au început să exploreze problema propriei identități. Punându-și întrebări precum: Ce este arta? Cine este artistul? Care sunt funcțiile artei? Rezultatul acestor căutări este fracturarea artei moderne și contemporane într-o multitudine de mișcări concurente, care nu mai prezintă o succesiune progresivă și durabilă. Arta de avangardă, post avangardă sau neo avangardă a generat o prăpastie între spectator și artiști. Disensiunea crescândă diminuează constant numărul adepților artei noi. Bunăoară, pentru a înțelege tabloul „Beția lui Noie” (1515) de Giovanni Bellini spectatorul trebuia să cunoască Vechiul Testa- ment, pentru a percepe pânza „Leonidas la Termopile” (1814) de Jacques-Louis David privitorul trebuia să fie inițiat în istoria antichității, iar pentru a descifra capodopera lui Lorenzo Bernini „Apollon și Dafna” (1625), acesta trebuia să cunoască bine mitologia antică, greacă.
Este cert că arta se adresează unui public erudit, dar ea îl îndeamnă și provoacă pe cel neinițiat spre cunoaștere și meditare. Astăzi, odată cu sfârșitul „Marii narațiuni” spectatorului îi vine cu mult mai greu să înțeleagă pictura. Artiștii nu mai recurg la trecut, ci elaborează o narațiune personală, propriul univers singular și inedit. Arta eliberată de influențele trecutului lansează o cursă a adevărurilor subiective. Cunoașterea sinelui și universului rămâne prioritară, dar arta, astăzi, ca soft education, nu impune canoane, nu fixează restricții ci elogiază evoluția nemărginită a umanității.
