ARIPI pentru înălțare (zbor de la înăl- țimea de unde albul foii se aseamănă cu un câmp pe care a aterizat un roi de fluturi). Mărturisir(e)i adunate-mpreună, de aici în- cepe Linia de demarcare unde Ninge cu în- geri și Cernerea devine o condiție pentru In- finitul final, În lipsa Ta („…Mor visele, căci Tu nu ești…”) Litanie pentru Maica Leonida („… Când noaptea și-a întins pe jos oglinda,/ Din trupu-ți chinuit și-nsângerat / Ieși un suflet tânăr, ne-ntinat – …”), Asemeni gada- renilor, De sub piatra păcatelor, Nu ție ți-am închinat imnurile, … al zecelea lepros, Îndepăr- tați de Piatra Cerească. Am enumărat doar ti- tlurile a 13 poezii din acest prim capitol, dar care vin să dea tonul la tot ce se întâmplă mai departe cu mărturisirile strigătoare la cer ale autorului.
„… Arbori răzvrătiți...” în „… viscolul frunzelor./ Rugina curge-n sol de pe piroa- ne,/ Sunt un plasture, Doamne, neaplicat (poetul) pe pământul negru./ Tu, însă, -n măreția Ta, mă rabzi...” (Purgatoriul toam- nei). O claritate debordantă de gândire, o axiomă care nu cere demonstrată. Doar atât, ce nu aș scrie ar fi de prisos și n-o să torn apă la moara nimănui, o să urc, o să zbor mai departe: „… E timpu-n unghiuri/ să ne adunăm,/ să deprindem zborul,/ pe fața cerului/ să ne aliniem/ ca pe arcușul unui strigăt,/ ca pe zăpada unei insomnii/ ca pe- un regret fără pereche,/ ca pe impondera- bilitatea/ rugăciunii”. Perfecțiunea gândirii de-a lungul zborului… „E timpu-n unghiuri / să ne adunăm, / să ne-ngrijim de aripi, /să retezăm tot ce ne leagă / de grija zilei, vai, fără de rost / de-a lungul zborului / să ne aliniem. / Însă mi-e teamă, / că-așa cum suntem / goi și seci, / nu ne va primi / nici o țară caldă (după mine, nici pământul) / ne vor primi numai țările reci”. (De-a lun- gul zborului). Treptat, apare și se evidențiază filozofia cuvântului, printre altele, ea nicio- dată nu a lipsit, doar că în această poezie ele sar în ochi, ele strigă: „Îngropată între flori Sfânta Cruce./ precum albinele după nectar/ ne cufundăm/ pentru ai săruta lemnul./ Ia-ți crucea ta și urmează Mie, spune Domnul./ dar nu o vedem dintre griji./ …Abia de-asu- pra mormântului/ ea se profilează clar/ pe fundalul cerului./ Atunci o vedem/ dar nu mai putem să-i atingem lemnul”. (Ia-ți cru- cea ta și urmează Mie) Pentru ai săruta lem- nul și Pentru a-i atinge lemnul” ??? Atingerea cu buzele e același sărut, dar a trebuit să ci- tesc de mai multe ori aceste rânduri pentru a înțelege ce a vrut să spună Poetul, poate că a testat atenția cu care se citesc aceste rân- duri, poate.
Și iată și cireașa de pe tort: „Cât am citit din Psaltire/ a dat în floare/ cornul” (Psaltire în Postul Mare) Sărbătoare peste sărbătoare, un buchet de sărbători, una mai propovă- duitoare de cât alta, balsam pe inima. Trep- tat ajungem la punctul culminant al acestui volum de versuri, ultimul capitol, Lauda învierii:
„Hristos a Înviat! Tresare-aripa.
Profana lume suferă-nvierea.
Hristos a Înviat în orice clipă,
În fiecare zi a primăveri.”
(Primăvara copilăriei fiecăruia din noi)
„În verdele înfiripat din tină,
În frumusețea dincolo de fire,
În sâmburii ce-mprăștie lumină,
În sufletul zvântat de primenire.”
(Sufletul ajuns la maturitate)
„Hristos a Înviat! Zdrobit-a frica
De boldul morții adunând rugină.
Hristos a Înviat! Și iar despică
Iad și păcat, durere și ruină.”
(Alege grâul de neghină)
