Născut la Bălți (în epoca bolșevicioasei Odochia)
și educat ca la carte, aristotelic, în a două mia
estică urbe,
la Drochia,
Adrian se înscria caligrafic (pixeli, pix, stilou,
peniță-peniță
și pană)
la Universitatea noastră
(bine, fie: și-a voastră!) bălțeană,
după o ședere de două săptămîni la Paris,
cu o bursă
de cîștigător
paraleu
al unui concurs
european
de eseu.
Văzu acolo, Adrian, ceea ce visaseră să vadă
(turn cu turn
și muzeu cu muzeu)
toți faimoșii săi profesori de, fantastic, Liceu
(purtînd pe creștet mîna operei lui B. P. Hasdeu)
la un loc: de la francofilul Iurie Melinte,
cunoscătorul de atîtea –frînce – cuvinte,
la româniștii Mircea Ciobanu și Raisa Leahu,
nu mai puțin cunoscătorii de sosiuri, eminești, stănești și chiar și de vainbergi
tiraspolești,
la fizicianul Grigore Melnic,
cel arzînd directorial ca un sfeșnic,
matematicianul Harea, Ion,
cel calculînd traiectoriile și eonii și-n somn
sau amestecînd, minunat, abstracții, vorbe de duh
și rechini (gata prăjiți) scoși din produh;
chimista Boghean,
Violeta,
căreia și azi molecule îi cîntă în laborator
„Mnoghie leta…”;
filozoful Scurtu, Nicolae,
păscîndu-și ideile și pe vînt și pe ploaie
și mai ducîndu-le sistematic
la cada lui Arhimede, adică la baie;
istoricii Iurie Popa și Victor Scoferța,
cărînd cauze și efecte, în sala de clasă,
cu ocaua cea bună sau merța…
Cu acest prilej parizian (să-i spun… goliardic?)
pe unii dascăli, Adrian, îi cioraniză gallimardic,
iar pe alții îi hachettiză didactic.
Sigur că gloria înaintașilor
îl aduse cu personalul,
pufăindu-și în barb ’ ,
la USARB,
printre lanuri de viitoare chifle și pîini,
pentru cîteva săptămîni,
pentru ca alte cîteva să le petreacă, hegelian, apoi
(dincolo de Sculeni, cîțiva pași)
în Preadulcele Tîrg de rezonanță prozodică Iași,
unde condițiile de cazare
și, mai ales, mai ales cele de blazare
fiind „sub nivelul celor bălțene”
(sau… „drochiene”?),
ca să citez corect
din, că îl am,
din Giornale
(conspect),
îl îndemnară să facă inevitabila
cale întoarsă,
împlătoșat în vorbe stoice și cuirasă,
și să-și streseze
mai departe magiștrii (O, tempora!)
abandonați
cu savantele sale întrebări despre techne,
apriorice treburi,
cotileți, cotiliți și cotilidonați.
Era în anul I, în 1995, cînd, curcubeic,
apărea Semn-ul
și literații din toată lumea ciocăneau ebeninul, da, lemnul
avut la îndemînă,
cu ambele sau numai (zgîrciții parizieni)
cu o mînă,
ca să-l debuteze (pe Adrian!) ca poet,
să-l scalde, să-i taie șfichiul,
în metonimii să-l boteze
și să-l redebuteze
(tot pe el) ca eseist
într-un context
încă și încă,
pe-atunci,
paseist.
O, de-aici încolo,
știu și zeii blocului III,
prea îmalții
la fel cum știu psalții
și-nvățătorii:
faptele sînt notorii!
După 15 ani bălțeni
prea înalții
și zece chișinoveți,
Adrian urcă în mașina sa mov
și, tiu-tiu, dus a fost, instalîndu-se la Brașov,
în cetatea lui Alexandru Mușina,
Gheorghe Crăciun
și Anton Pann,
mai aproape, cum s-ar spune,
de Strada Castelului,
Frumoasa fără corp
și Spitalul amoriului…
Acum e castelan!
Ah! Adrian, Adrian…
Te-ai mira
să-l mai vedem pilotînd titirezu-i
pe-ale Răutului faleze
sau, nici măcar șugubăț,
să mai ancoreze, academic,
la Bălți,
unde ne toarcem noi,
constantinii,
fuiorul,
chiar dacă și brazii din campus
îi scriu,
cu ramul,
pe geam,
scrisorele,
arătîndu-i
cît îi duc
dorul…
