E un decembrie în care plouă mult și rece de parcă noiembrie nu se mai termină, iar de ninsoare putem uita pentru totdeauna. Serile sunt de o melancolie sumbră. Copacii morți își întind crengile goale ca niște oase spre cerul înnegurat și plumburiu. Luminile orașului strălucesc pe pavajul umed ca niște speranțe care se zbat între viață și moarte. Mikola se întoarce acasă de la fabrica de încălțăminte la care lucrează. Cu mâinile în buzunar și cu umerii ridicați, încearcă să înfrunte frigul umed și tăios. În parcul catedralei, porumbeii se plimbă zgribuliți prin apă, în timp ce pe banca verde de lângă havuz, doi adolescenți se sărută cu pasiune, iar în spatele lor, doi cîini vagabonzi se adulmecă cu o oarecare rezervă.
Mikola își ridică ochii spre catedrala pe lângă care a trecut de mii de ori la fel cum a trecut pe lângă alte sute de clădiri din oraș. Azi a intrat. Două femei se închinau și sărutau icoanele. Din boxele atârnate în colțuri, se auzeau niște voci de femei care cântau: ,,miluește-mă, Dumnezeule, miluește-mă”. Privi fețele celor din icoane și de pe pereți, încercând să găsească ceva în expresiile și în privirile lor. Dar mintea îi zbură la telenovelele ieftine, rusești, turcești sau sud-americane pe care le-a privit în copilărie, din cauza surorii lui care monopoliza televizorul. Își aminti că de fiecare dată când cineva își revenea dintr-o situație critică de sănătate, de obicei accidente de mașină sau cancer, toți spuneau că a fost un miracol și a învins boala pentru că și-a dorit mult, pentru că a luptat. S-a lipit de peretele din spate, a închis ochii, a respirat adânc încercând să simtă mirosul de tămâie și lumânări arse. Mikola a stat trei săptămâni într-o letargie totală, într-o indiferență absolută și totuși a supraviețuit. În acele momente, voința îi era suspendată, iar el o privea nepăsător și o aștepta acolo unde va hotărî hazardul. După trei săptămâni în spital și două acasă, și-a reînceput rutina, dar se simțea mai singur ca niciodată. În aceste cinci săptămâni, nimănui nu i-a păsat de el, nimeni nu s-a interesat de el, nu a primit nici măcar o floare, nici măcar o încurajare. Începu să-i fie frig și ieși afară, pornind spre casă prin spatele catedralei. Trecuse și de strada pietonală Eugen Doga și acum mașinile curgeau în stânga și în dreapta sa. Avea impresia că mașinile se mișcau la fel de natural precum se mișcau planetele, iar luminile lor erau la fel de naturale ca luminile stelelor, și că sunetul motoarelor era le fel de natural ca zgomotul făcut de cascada Niagara. Mergea repede să nu-i fie frig și privea cum totul curge într-o tăcere ancestrală, într-o indiferență cosmică și se simți atât de mic, atât de singur încât frigul i se urcă pe șira spinării și o grenadă îi explodă în piept, încât involuntar începură să-i curgă lacrimi.
Lui Mikola îi plăcea să fie singur, să citească, să aibă momentele alea de reflecție prelungită. Prefera chiar să privească singur meciurile de fotbal sau pe cele de box. Nu avea nimic împotriva singurătății despre care Seneca spunea că este hrana spiritului. Mikola era melancolic și trist nu pentru că era singur, dar pentru că se simțea singur, cum te simți uneori în mijlocul mulțimii la Piața Centrală, la Gara de Nord sau cum te simți uneori după divorț. Era o conștientizare dureroasă, o maturizare lucidă care îl făcea să înțeleagă cu adevărat că în lumea asta venim și plecăm singuri, și trăim singuri. Că nici părinții, nici proprii copii nu ne aparțin și că fiecare e pe cont propriu. Dar luciditatea asta îi făcea inima să bată neregulat, îl făcea să simtă demența apropiindu-se. Devenea chiar ipohondru, crezând că dintr-o clipă în alta va avea un atac cerebral. După ce a mâncat, s-a culcat în pat simțind o stare de bine. Și-a luat telefonul și și-a scris în notițe: ,,Evoluția ne-a structurat ființe sociale, iar noi nu putem șterge asta cu buretele”. După care și-a sunat prietenii cu care ieșea, de obicei, la bere duminica, ca să confirme că mâine vor fi acolo.
