NE VOM GÂNDI CE SĂ FACEM CU URA NOASTRĂ ȘTIM ACUM DOAR CE SĂ FACEM CU DRAGOSTEA
M-am gândit să întreb scriitorii ucraineni:
Cum vedeți acest război? Ce înseamnă asta pentru voi?
Ostap SLYVYNSKY,
poet, traducător, critic literar și eseist ucrainean
„Cândva, pe vremea Maidanului și a Revoluției Demnității în Ucraina, când în centrul Kievului erau ridicate baricade, când focul ardea în butoaie și oamenii se apărau cu scuturi de lemn, mi se părea că lumea mea obișnuită se prăbușise în adâncurile unui trecut. Era senzația că drumul spre viitor parcurge o subterană și noi trebuie să trecem prin ea. Și acum, când mă uit la piața din fața gării din Lvov, prin care valuri de sute de mii de refugiați de război pleacă de la est la vest, când mă uit la bucătăriile de campanie, la centrele de urgență, la adăposturile improvizate în care copiii nenorociți plâng, iar maturii nenorociți și ei încearcă să strige în speranța că vor fi auziți de cineva, eu trăiesc același sentiment. Războiul ne duce înapoi într-un trecut profund. Se pare că am fost jupuiți și putem vedea osatura goală, scheletul, oasele. Este vorba despre cele mai simple nevoi: somn, câteva calorii, glucoză, un pahar de ceva fierbinte. Și limbajul s-a simplificat și el, a devenit alb-negru, lipsit de nuanțe. Limbajul pe care îl folosim acum conține doar dragoste și ură, nimic între ele. A devenit dificil să comunici cu noi, suntem nervoși și înverșunați, le spunem oamenilor lucruri neplăcute. Oamenii asupra cărora se trage devin oarecum intransigenți.
Prietenii și colegii din țările pașnice întreabă cum vom ierta atacatorii, cum plănuim să trăim cu ei în viitor, pentru că Rusia nu va dispărea nicăieri. Ne pare rău, ne este greu să gândim în astfel de categorii futurologice, pentru că niciunul dintre noi cei de aici nu poate fi sigur dacă va supraviețui pentru a vedea ziua de mâine. Rachetelor le place să sosească în orașele noastre pașnice dimineața devreme, așa că așteptăm cu frică începutul zilei care vine. Când ororile acestor zori vor lua sfârșit și când ne vom putea plimba din nou prin orașele noastre libere fără teama de aceste „zburătoare”, ne vom gândi ce să facem cu ura noastră. Știm acum doar ce să facem cu dragostea.”
Daryna GLADUN,
poetă, traducătoare, cercetătoare și performer ucrainean
„Acest război este cel mai groaznic lucru din viața mea. În 2006, bunica mea, mama tatălui meu, a murit de cancer. În 2012, tatăl meu a murit de cancer. În 2016, am fost suspectată de cancer. Timp de șase luni am trăit într-o tensiune continuă. Nici nu pot descrie cât de greu mi-a fost atunci. Dar repet: războiul este cel mai rău lucru care s-a întâmplat în viața mea. Războiul mi-a cuprins și devastat zona de confort (orașul Bucea). Bucea este un oraș al copiilor, un oraș în care te poți ascunde de agitația Kievului. Acesta este orașul în care mi-am scris cel de-al doilea volum de poeme. Am amenajat cu drag spațiul din jurul meu. La fel au făcut toți vecinii, toți prietenii și cunoscuții mei. Bucea este un oraș în care îți poți trăi viața întreagă în fericire, pace și liniște. Era posibil până au venit ocupanții cu mitralierele lor. Cu tancurile și vehiculele blindate de transport de trupe, cu propria lor imagine asupra lumii. Au luat un oraș mic și confortabil și l-au transformat într-o zonă de război. Mi-au ocupat spațiul drag. Când plecam din apartament, era pentru trei zile. Eu credeam că războiul se va termina în câteva ore. Cel mult – mâine. Dar de câteva săptămâni am doar locuințe temporare. Port haine străine. Dar sunt vie. Tot ce trebuie să fac este să mă inspir să scriu poezie, să am un loc sigur, sănătate, mâncare și cazare – iată fericirea. Simt o ură și un dispreț profund și copleșitor față de ruși și pentru soldații ruși, în general. Și atâta timp cât ei nu părăsesc pământul nostru, până când nu vor înceta să ne bombardeze și să pună mâna pe teritoriile noastre, să ucidă, să captureze și să tortureze cetățenii Ucrainei, acest lucru nu se va schimba. Și îi invit pe toți politicienii și jurnaliștii occidentali, care între timp încearcă să vândă lumii poveștile triste ale rușilor care se luptă să trăiască sub sancțiuni, îi voi ruga să locuiască în apartamentul meu din Bucea. Există acolo geamuri panoramice, o bibliotecă imensă (unde poți găsi, pe lângă cărți în ucraineană, cărți în poloneză, germană, engleză, franceză, italiană, cehă, sârbă, croată, letonă, română și rusă), timp de trei săptămâni acolo nu este lumină, apă, gaz, Internet… Va fi foarte ușor și confortabil să vă scrieți postările despre cât de greu moral este pentru rușii care gătesc pe aragaz acasă, nu pe focul din curte, care trăiesc la cald și care nu se tem de fiecare scârțâit din apartamentul vecin, umblă liber prin casele lor și nu prin puncte de control și nu se tem să completeze lista „victimelor din rândul populației civile” în orice moment, ci se luptă împotriva închiderii francizelor globale. Spun asta din experiența personală. Am avut rude în Rusia. Sora mamei mele, de exemplu. Această femeie i-a sunat pe bunicii mei (părinții săi) pe 24 februarie și a început să ne spună că noi, ucrainenii, mințim și că nu există război, iar dacă există, atunci noi l-am început. Între timp, m-am uitat pe fereastră la fumul de la aeroportul din Hostomel. Am auzit explozii. Am văzut elicoptere și militari prin ferestrele mele panoramice, care au tras rachete în aeroport. Potrivit mătușii mele, ucrainenii sunt cei care pun foc și aruncă în aer totul. Așa. Doctor în știință. Suferă de sancțiuni. Ea povestește cât de greu este pentru ea și cât de greu este pentru fiica și nepotul ei. Între timp, în Ucraina, rachete rusești, mine, bombe și gloanțe ucid, în special, femei și copii. Oameni în vârstă sunt uciși.
Oameni de știință și oameni de cultură sunt uciși. Aceste arme au fost cumpărate din impozitele ei. Dar ea nu vrea să audă despre asta. Și nu vrea să vorbească. Ei bine, e așa cum am spus, am avut rude în Rusia… și acum nu mai am.”
Lesyk PANASIUK,
poet, traducător, designer și performer ucrainean
Pentru mine acest război înseamnă că nu voi mai trăi viața pe care am avut-o. Mi-a fost furată. Orașul în care am locuit este acum ruinat și jefuit. Și după război, nu cred să pot trăi în el, pentru că în fiecare zi totul îmi va aminti de acest război și de ce am pierdut. Și, dacă e să fiu un pic mai explicit, atunci tot ce se întâmplă începând cu 24 februarie 2022, ne anunță că Cel de-al Treilea Război Mondial a început. De asta se temea toată lumea, cu excepția Rusiei, după sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial. Întreaga lume civilizată onorează memoria celor uciși în acel război cu sloganul „Niciodată”, iar Rusia își sărbătorește victoria (ei cred că au câștigat) cu sloganul „Putem repeta”. Rușii se îmbracă în uniforme militare, chiar își îmbracă copiii în ele, fac tancuri pentru copii, în care îi plimbă pe străzi alături de adevărate echipamente militare. Este ca o sărbătoare a morții. Este important de spus că ei consideră Cel de-al Doilea Război Mondial ca parte a Marelui Război Pentru Apărarea Patriei
- așa cum îl numesc ei – din 1941 până
în 1945, ca să nu mai vorbim de 1939, atunci când Uniunea Sovietică și Germania au atacat Polonia și au avut o paradă comună cu Germania hitleristă. Ei uită de atacul asupra Finlandei și despre anexarea forțată a statelor baltice. Rusia nu își recunoaște păcatele, Rusia continuă să fie Rusia. Și lumea, evident, nu își trage concluziile. Totul se repetă din nou, Rusia repetă totul așa cum mereu a vrut-o. Putin este noul Stalin și în același timp Hitler, pentru că a luat tot ce e mai bun de la ambii. Dar el este doar o reflectare a țării în sine, Putin este acum la putere, pentru că asta își doresc oamenii. Rusia este o entitate statală care crește, se extinde, iar fiecare parte a teritoriului său este spălată de sângele multor popoare, dintre care unele nu mai există. Tot ce este rusesc este construit pe furt și înșelăciune, pe sânge și oase în sens metaforic și real. În Piața Roșie, piața principală a Rusiei, există un mausoleu și cadavrul îmbălsămat al lui Lenin, un cimitir memorial, mulți oameni sunt zidiți în zidurile Kremlinului. Este o țară care ridică monumente lui Stalin și îi promovează imaginea în străinătate. Rusia (Moscovia, Imperiul Rus, URSS, Federația Rusă) a trăit întotdeauna în dictatură, este zona ei de confort și vrea să extindă această „zonă de confort” în întreaga lume: susține mereu regimurile dictatoriale, militare, conflictele, loviturile de stat. Rusia caută în permanență inamici pe care să-i acuze pentru toate, să-i atace, și ea mereu a luptat, cea mai mare parte a existenței sale (Rusia a fost implicată în mai mult de o sută de războaie, dintre care aproximativ jumătate le-a început chiar ea). Chiar și limba folosită de ruși este limba agresorilor, limba huliganilor, limba deținuților cu argoul lor de închisoare. Și acest limbaj este folosit chiar și la nivel de stat. În calitate de traducător din rusă și poet care a publicat cărți în traducere din rusă, voi spune că vocabularul, frazeologia și expresiile uzuale rusești sunt pline de violență, suferință și moarte. Și toată literatura lor este așa. Chiar și cărțile autorilor străini care sunt traduse în Rusia adesea nu au anumite paragrafe sau unele informații sunt distorsionate, s-a adăugat ceva, pentru că așa văd ei lumea și opinia autorului nu este foarte importantă pentru ei. Și rușii distorsionează imaginea lumii cu ajutorul culturii lor. Până când Rusia nu oprește războiul de agresiune din Ucraina, până nu își recunoaște vina și nu compensează totul, orice dialog, mai ales cultural, cu rușii este imposibil. Dar Rusia nu își recunoaște greșelile, Rusia rămâne mereu Rusia. Și călcăm constant pe aceeași greblă, crezând în povestea oamenilor buni din Rusia.”
Iya KIVA,
poetă, traducătoare
și jurnalistă ucraineană
„Războiul este întotdeauna o mare înfrângere a culturii. În primul rând, a literaturii, pentru că astăzi nu este secolul al XX-lea și orice fotografie din orașele distruse: Harkov, Mariupol, Borodeanka, Bucea, Irpen, Kiev sau Severodonețk vorbește de la sine. Orice videoclip cu lovituri aeriene vorbește acum de la sine. Nu au nevoie de traduceri în cuvinte. Cel puțin, nu sunt necesare acum când războiul ruso-ucrai-nean aflat în faza a doua, o voi explica mai târziu, după 24 februarie 2022, continuă.
Pentru mine, acest război a început la 1 martie 2014, când steagul așa-numitei „Republici Populare Donețk” a apărut pe principala clădire administrativă din Donețk, orașul în care m-am născut și am trăit 30 de ani, deoarece Rusia a invadat prima dată țara mea sub masca populației locale și a grupărilor teroriste pseudo-statale. Din 2022, Rusia nu se mai ascunde: astăzi caută chiar orfelinate, școli, grădinițe, maternități și împușcă oamenii care stau la coadă pentru pâine. Astăzi, Rusia nu mai trebuie să se ascundă în spatele tezei „apărării populației de limbă rusă”, care este o copie a cuvintelor lui Hitler despre protejarea populației de limbă germană din Cehoslovacia și să caute un casus belli conștient. Aparent, din când în când, așa cum a spus regizoarea poloneză Agnieszka Holland, vaccinarea împotriva fascismului (a se citi – împotriva răului) nu mai funcționează. Trăim într-un asemenea timp acum. Atât ucrainenii, cât și Ucraina și timpul e bun așa cum este.
Nu știu ce să spun despre războiul din casa mea, din țara mea, din orașele, casele și inimile prietenilor și concetățenilor mei. Războiul scoate toate cuvintele din gură și le aruncă la gunoi ca pe un medicament expirat. Doar că acum trăiesc războiul ca pe propria mea înmormântare, ca o înghețare completă a tuturor senzațiilor și ca pe un timp care a devenit plat, ca o farfurie în care se rostogolește un măr putred al morții. Și în același timp războiul este despre posibilitatea de a fi. A fi om. A fi ucrainean. A fi în Ucraina.”
A consemnat și a tradus din ucraineană
Maria Pilchin
