Romanul Lucreției Bârlădeanu Misterul din Est, apărut în 2020 la Editura Arc din Chișinău, demarează cu o amintire a protagonistului – un necunoscut și misterios parizian. (Așa și nu-i aflăm, până la urmă, numele și nici nu înțelegem ce ocupație are, de abia spre sfârșit aflăm că are aptitudini scriitoricești.) De fapt, toată cartea e alcătuită dintr-un șir nesfârșit de amintiri din diverse timpuri și locuri. Se succed, se intercalează, apoi parțial se substituie până acțiunea ajunge la un prezent revelator.
Necunoscutul își amintește cum a văzut-o pe Valérie la o lansare de carte și i-a atras atenția.
După câțiva ani de conviețuire fericită (între timp li se născuse și o fetiță), la un moment dat ceva s-a întâmplat și relațiile conjugale s-au răcit. Valérie, între timp, se lăsase de actorie și a început să scrie piese de teatru, iar asta îi solicita extrem de mult timp. Acest fapt a făcut-o să se înstrăineze oarecum de el. Apogeul crizei sentimentale a survenit când l-a surprins băgându-și nasul în manuscrisele ei. Acest gest provincial a supărat-o la culme și a decis să divorțeze. Ceea ce s-a și întâmplat, destul de repede, deoarece în textele la care ea lucra, el s-a văzut redat într-o lumină nefavorabilă. Totuși, într-un mod de neînțeles, el continua s-o iubească.
Providența îl ajută și-i scoate în cale o pictură extraordinară. Un portret din sec. XVIII, pe care-l descoperă în vitrina unui anticariat și în care era întruchipată fiica unui savant din Est, nepoata lui Tolstoi. Îndrăgostit de portret, fără să se tocmească, procură tabloul. Chipul Mariei, pătruns de noblețe și gingășie, i-a amintit de Valérie. Ba mai mult decât atât, a văzut în portret o sclipire suavă din sufletul misterios al fostei soții. Ajuns acasă, a scos învelitoarea și a studiat minuțios lucrarea. „Maria stătea într-o poziție dezinvoltă, fața ei albă, nasul drept, buzele plinuțe, senzuale, fruntea înaltă, încadrată de un păr deschis și lung, dar mai ales culoarea ochilor de un verde-albastru – giuvaier pe care și l-ar fi dorit orice femeie.” Dar și orice bărbat, care e în căutarea unui ideal feminin, după cum se pare că era necunoscutul parizian. A atârnat opera pe perete și continua s-o admire. Obsesia față de prințesa (după cum află mai târziu) portretizată deveni absolută. Astfel, între somn și veghe, pentru câteva clipe a avut senzația că Maria era vie și stătea lungită pe canapeaua lui din dormitor. Chiar era gata să facă dragoste cu ea, numai că în următorul moment a auzit un zgomot, ce venea din salon. S-a dus să vadă ce se întâmplase și, stupefiat, a constatat că portretul căzuse. Și asta l-a pus pe gânduri.
În Parisul modern, tot mai luxos și mai costisitor, unde o seamă de catedrale catolice sunt închise sau transformate în galerii de artă și magazine de lux, unde tot mai puține spații sunt destinate inspirației și revelației extrasenzoriale, toată această poveste de iubire, oglindită cu mult talent de Lucreția Bârlădeanu, ar putea părea desuetă. Și cred că nu am fi departe de adevăr dacă în mijlocul poveștii nu ar exista un exponent distins al lumii din Est, care aduce cu sine parfumul unor idealuri pierdute, cu toată nostalgia și poezia aferentă. Și de ce nu am putea fi înțeleși și respectați noi, cei din Est, cu tot romantismul, poate pe alocuri anacronic, și cu credința noastră creștină, ortodoxă (poate, prea pătimașă), măcar așa cum sunt, de exemplu, respectați arabii și negrii? Să fim tratați de la egal la egal și nu condiționați să fim, în mare măsură, sclavii Vestului, prestând munca de jos, doar trăim în epoca globalizării și a corectitudinii politice.
Valérie, amintindu-și care a fost motivul despărțirii, conștientizează că, pe de o parte, „o femeie are nevoie de un cămin pentru a se ști la adăpost, protejată de un soț iubitor”, iar pe de alta, „avea certitudinea că acesta o apasă, o privează de libertate, o închide într-o lume care o sufocă și nu-i aparține”. Or, ea, ca om de artă, avea nevoie de libertatea absolută. Își permite să cucerească acea stare deosebită de spirit scriind o piesă de teatru, oglindind mai mult sau mai puțin real situația în care se află. Soțul, descoperind adevărul, se simte lezat în orgoliul lui de bărbat. Astfel, intervine ruptura.
Protagonistul romanului, intrând în relații subtile (aproape reale) cu portretul Mariei, încearcă să afle istoria persoanei întruchipate în nemuritorul tablou. Se afundă într-o bibliotecă pariziană și descoperă într-o carte scrisorile Mariei (Lopuhina) trimise tatălui ei atunci când, însoțită de maică-sa, a călătorit prin Europa, oprindu-se un timp mai îndelungat la Paris. Sau instalat într-un hotel de pe strada Rivoli, aproape de Sena, recomandat de unchiul Lev Tolstoi, unde cu ani în urmă locuise și el. Dintre epistolele trimise, cele mai revelatoare sunt acelea în care descrie cu lux de amănunte înmormântarea fastuoasă a lui Victor Hugo. Împreună cu mama și Iulia Hasdeu (fiica distinsului cărturar român), pe care o cunoaște ceva mai înainte, merg pe Champs-Élysées să asiste la desfășurarea ceremoniei funerare. Autoarea vorbește despre unele momente deosebite din viața genialului scriitor francez, amintind printre altele și de dorința defunctului de a fi create Statele Unite ale Europei. Un moment aparte constituie evocarea că „Iulia a scris în cartea de doliu câteva cuvinte pentru cel mai mare poet și cetățean. Apoi și-a șters lacrimile și a zis că singura ei consolare este că acum o va regăsi pe fiica sa, Lepoldina, care a murit la doar 19 ani și cu care scriitorul a întreținut legături spiritiste.
La un moment dat, el descoperă în bibliotecă o carte în limba rusă, unde erau pozele castelului impunător, cu câteva imagini din interior. Printre obiecte religioase a văzut și portretul Mariei, pe care-l deținea. Dorea să înțeleagă mai multe despre cele văzute în imagini, dar nu știa rusa. A apelat la o cunoștință, o rusoaică stabilită la Paris. Aceasta i-a dezvăluit unele secrete descrise în carte, cum ar fi că în castel exista o cameră unde aveau loc ședințe de spiritism, la care asistau unele personalități ale timpului. Țăranii care locuiau în preajmă nu priveau cu ochi buni castelul, credeau că este bântuit de fantome. „Unii mărturiseau că văzură în repetate rânduri cum ieșea noaptea din castel o fată îmbrăcată în alb, risipind în jurul ei flori. Dimineața, spre uimirea tuturor, pe cărările din jur erau găsite petale de flori.” Apoi a aflat cum mai târziu, când castelul funcționa ca muzeu, niște tineri au pătruns în interior și au încercat să profaneze lucrurile sfinte, pentru care au fost pedepsiți, dispărând fără urmă în condiții destul de stranii.
Aceste manifestări mai mult sau mai puțin mistice nu-l lasă indiferent pe francez. Dimpotrivă, încearcă să creadă în aceste lucruri aparent întâmplătoare, iar la o privire mai profundă înțelege că de fapt sunt extrem de subtil și impecabil regizate. Această credință în predestinare e marele mister al Estului, față de care Vestul (din lipsă de credință) e total indiferent, având deseori o atitudine cinică și chiar sfidătoare. Astfel, protagonistul își schimbă atitudinea față de portretul Mariei, al cărui proprietar este. Începe să aibă un respect aparte și i se face rușine și frică de capodopera sechestrată. Totodată, își revede propriile opțiuni existențiale.
Dacă inițial era obsedat de portret ca de o valoare estetică, ulterior a înțeles că în chipul celei întruchipate caută un ideal feminin. Astfel, pentru a înțelege misterul portretizatei, era gata să meargă până în pânzele albe, adică în Rusia, să viziteze castelul ridicat în memoria ei. Dar, trezit cumva de fiică-sa, care are o atitudine ironică față de gusturile lui estetice, își dă seama că această pasiune oarbă pentru portret se întâmplă nu atât pentru a afla adevărul, cât pentru a-și satisface un orgoliu. Or, cum zice autoarea, „Orgoliul părea a putea ucide”.
Destinul, în ultima parte a cărții, îi întinde o cursă. Brusc, fiica lui, Delia, se îmbolnăvește grav. Nu se cunoaște cauza bolii și nici diagnosticul nu poate fi stabilit. E în comă, la un pas de moarte. Medicii nu mai știu ce tratament să-i aplice. El, fiind în continuare cuprins de o stare mistică, are impresia că ultima dată Maria din portret l-a scrutat ciudat și destul de rece (asta după ce fiică-sa și-a exprimat nemulțumirea). Astfel, are senzația că boala misterioasă a fiicei a fost provocată de ea. Se gândește că în mod urgent trebuie să apeleze la o „vrăjitoare” și, prin intermediul unor ședințe de spiritism, să intre în contact cu sufletul Mariei, fiind aproape convins că va afla de ce s-a îmbolnăvit fiică-sa și cum poate fi tratată. Își amintește de un amic care o cunoaște pe Aurora Cornu. Da, prima soție a excelentului scriitor Marin Preda. Apelează la el și a doua zi ajunge în anturajul distinsei doamne. Ea are o biografie fabuloasă, pe care francezul parțial ajunge s-o cunoască. După patru ani divorțează de Preda și-n anii ’60 emigrează la Paris. Aici se recăsătorește cu un apreciat om de televiziune, român. Are o carieră fulminantă în domeniul artei; se filmează într-un rol titular, al celebrului regizor Eric Rohmer, colaborează la „Europa Liberă”, scrie cărți de versuri.
Întâlnirea dintre cei doi e destul de agreabilă, se precipită un dialog subtil și până la urmă are loc și ședința de spiritism. Dar cea mai profundă lecție despre misterul din Est i-o oferă însăși doamna Cornu. (Cum, pe bună dreptate se zice, viața bate filmul, în cazul de față literatura.) Lumea era la picioarele ei; îi ultimul deceniu a trăit între America și Paris, avea bani, era o persoană cunoscută și respectată etc. Dar, la un moment dat, a înțeles că aceasta e puțin. Fiind măcinată de nostalgia după trecut, după țara sa, cum de altfel se întâmpla și cu Valérie, a decis să-și sacrifice o bună parte din banii economisiți pentru a ctitori o mănăstire la locul de baștină. „Încercăm să ne construim o nouă identitate, bâjbâind prin diverse teorii până ne înecăm în angoase și ură de sine”, zice ea într-un moment de cumpănă. Decizia ei îl impresionează foarte mult pe francez și-l face să înțeleagă cu adevărat misterul din Est. ,,Ce fel de speță umană trebuie să fii ca să-ți cheltuiești banii, dacă îi ai, nu pentru a-ți satisface cine știe ce fantasme personale, chiar dintre cele mai exotice, ci să-i investești într-o mănăstire, situată pe un deal, undeva la poalele Carpaților?” se întreabă nu doar retoric Lucreția Bârlădeanu. Întrebarea, desigur, rămâne fără răspuns… În fața misterului nu poți decât să te miri și să te bucuri.
Deznodământul e cumva previzibil: protagonistul își înfrânge orgoliul și egoismul și oferă tabloul unui muzeu. O capodoperă, asemenea unei femei frumoase nu pot fi ținute în captivitate, ci au nevoie de libertatea absolută. Și ele nu pot aparține unei singure persoane, ci lumii întregi. Această adâncă înțelegere a sufletului uman a fost impulsul pozitiv care a întors-o (bineînțeles, cu ajutorul tratamentului inspirat al medicilor) pe fiică-sa la viață. Și a revigorat relațiile sentimentale între el și Valérie.
Un roman excelent, care nu putea fi publicat la Paris din simplul motiv că Vestul, tot mai snob și mai blazat, nu mai crede în existența sufletului. Din păcate, în mare măsură, în postmodernismul occidental sufletul e absent. Cartea Lucreției Bârlădeanu e binevenită acasă.
