IRPENI
Când eram mic, de vreo șapte ani, am fost cu mama și tata la Irpeni, un orășel mic, mai la vest de Kiev. Era frumos acolo, de prăpădenie, râulețul Irpeni era curat-curat – în apa până la gât, îți vedeai vârful degetelor de la picioare și dâra de pișat, când o lansai. Era și o pădure în acele împrejurimi, mare-mare, cu copaci înalți-înalți, unde strângeam ciuperci cu sacul, iar într-o zi, a trecut un șerpișor pe lângă mine, prin iarbă, de m-am ouat tot acolo. Iar până a ajunge la pădure, treceam pe lângă un lan cu mazăre dulce-dulce și mâncăm din ea pe săturate. În casa de creație de la Irpeni, era o bibliotecă și eu stăteam în ea cu orele și citeam, ca lumea de azi în Starbucks cu laptopurile. Iar seara te asurzeau țârâiecii…, iar țârâiecii țârâie prin august. ‚75, poate ‚76…
Azi, Irpeniul aproape că l-au ocupat rușii. Au distrus cât au văzut cu ochiul, au omorât cât au putut, probabil, mâine, o să-l cotropească cu tot cu râu, cu pădure și cu lanul de mazăre. Iar biblioteca… cât îi să distrugi o bibliotecă, dacă maternitățile gem sub obuze Sdelano v Rossii?…
De unde dracu au apărut pe fața pământului rușii iștia?
MORȘIN
Morșin e un orășel minuscul nu departe de Lvov, cu vreo jumătate de populație constituită din turiști cu probleme de sănătate, veniți să-și trateze boleșnițele cu apă minerală.
Acolo trebuia de băut multă apă minerală puturoasă din diverse izvoare curative, care venea prin robinete. Îmi venea să-mi vărs mațele bând-o, dar mama avea nu știu ce putere deosebită de convingere, încât o beam fără să borăsc, iar spre sfârșitul aflării noastre acolo – chiar cu plăcere.
Locuitorii morșineni profitau și ei de izvoarele orașului și erau sănătoși-tun, veseli și-și câștigau de o bucată de pâine cu unt prin a-și da în chirie casele. Turiștii pacienți stăteau în case foarte mari și noi, iar localnicii trăiau în sarai. Erau oameni foarte buni, dar nu numai pentru că le plăteai capica, ci și pentru că așa erau.
În Morșin, era o pețucă de suvenire și mărgele. Mărgelele miroseau frumos a lac și erau foarte frumoase. Ceream de la mama bani să-i cumpăr mărgele. Toate erau diferite și voiam să i le cumpăr pe toate.
Seara, fiecare din patul lui, vorbeam, cu mama și cu Aura de 5 ani despre viață, apoi despre câte-n lună și-n stele, apoi râdeam de ne desfăceam, „de la o nică”, apoi ne jucam în cuvinte, până cel mai tânăr dintre noi adormea dus.
În noaptea de Crăciun, băieții cântau sub ferestre colinde, în ucraineană. Erau primele colinde pe care le-am ascultat vre- odată pe viu și-mi păreau foarte frumoase și mă miram că băieții mari cântă. Știam că și în Moldova există colinde, dar le auzisem doar de la bunicile mele, cântate parcă pe ascuns. Era 1979. Sau ’80.
Astăzi, Rusia încă nu și-a băgat râtul în Morșin. Recent, un prieten ucrainean mi-a zis că dacă rușii se bagă în Ucraina de Vest, acolo o să zdohnească toată Rusia. Vreau să-l cred. Din toată inima. Pentru că Rusia nu are dreptul la existență ca stat și ca nație hâdă ce este. Morșin să o gâtuie, cu mărgelele lui frumos mirositoare, și să o înece în apa puturoasă din izvoarele sale miraculoase. Așa să fie.
HARKOV
„Uite ai noștri cum se țin în Harkov!”, mi-a trimis ieri un mesaj un coleg de armată. Ambii am făcut armata la ruși la Harkov. Doi ani pe muchie. Au fost doi ani negri din viața mea, doi ani irosiți, doi ani degradanți, pe care aș vrea să-i fac Cut și apoi Paste aici, în prezent. Să stau acum cu kalașnicul în mână și să împușc saldafoni ocupanți, să mă răzbun pe cotropitorii ruși pentru acei ani pierduți în van în armata sovietică. Și pentru sângele și durerea pe care o aduc ocupanții oriunde ar păși cu chirza.
Altminteri, Harkovul a fost un oraș frumos, în care mereu mă rupeam să ies din cazarmă, ba la un film, ba la o înghețată, ba pe o zi întreagă cu tata sau cu mama și cu sora, care veneau să mă viziteze, din paști în paști. Îmi părea un oraș fascinant, cu metrou, cu clădiri înalte, cu piețe cu caldarâm, cu fete drăguțe… Cu riscul pedepsei de a spăla latrinele, deseori evadam clandestin din cazarmă, ca să merg la vreun film sau să mănânc o înghețată, sau să șed pe o bancă în parc, să mă uit la oameni… Astăzi, metroul a devenit casă pentru mamele cu copii, clădirile înalte au rămas ruine, fetele drăguțe au luat arma în mâini, iar caldarâmul e făcut baricade. Astăzi, Harkovul se zbate să scape de jigodia rusească. Dar jigodia rusească năvălește puhoi, ca-n filmele cu zombi, ca mortăciunele alea din Game of Thrones, ca râia, ca ciuma, pieri-i-ar numele și țara, și mă-sa care a făcut-o.
Dar Harkovul se ține, așa este, camarade George, ai noștri se țin. Până va cădea Rusia, Harkovul se va ține. Ca să apere Moldova. Ca să apere Europa. Că dacă NATO nu apără Ucraina, hai dar Ucraina să-l apere pe bietul NATO cu picioare de lut. Admirația mea pentru ucraineni a atins înălțimi celeste. Iar disprețul și ura mea pentru Rusia – adâncimi infernale. Să crape Rusia în sute de bucățele teritorial-administrative. Să crape.
